Când România produce iluzii și vinde amintiri
Acum 95 de ani, din șantierele navale ale Scoției pleca la apă „Nahlin”, iahtul regal care avea să cunoască gloria, exilul și umilința sub tricolor. Astăzi, din gura lui Nicușor Dan – tehnocratul etern, independentul conectat la toate prizele sistemului – aflăm că România „produce din nou nave”. Ce nu ne spune însă Nicușor este că noi nu mai deținem nici iahtul, nici gloria, nici măcar cheile șantierelor.
O navă numită rușine: de la „Nahlin” la „Libertatea” și înapoi
Iahtul „Nahlin”, construit în 1930 pentru milionara britanică Annie Yule, a fost achiziționat în 1937 de statul român pentru regele Carol al II-lea. Redenumit Luceafărul, apoi Răsăritul, a fost transformat în simbol al mondenității regale și, mai târziu, în proprietate a poporului. Dar poporul n-a știut ce să facă cu el.
După abdicarea regelui, nava a fost rechiziționată de regimul comunist, redenumită Libertatea și folosită ca navă de protocol. A găzduit delegații străine, serbări, chiar și recepții cu Ceaușescu în perioada în care România încă mai mima suveranitatea în blocul estic.
În anii ’70 și ’80, Libertatea era ancorată la Galați și funcționa ca restaurant plutitor. Devenise parte din viața orașului: un loc unde tinerii se pozau, muncitorii se îmbătau, iar nostalgicii își proiectau iluzii. Nava era acolo, masivă, ruginită, dar mândră – un simbol uitat al unui trecut care nu ne mai aparținea.
După Revoluție, ca orice bun românesc, Libertatea a fost „privatizată”. Mai exact, vândută discret, pe bani de nimic: doar 265.000 de dolari, cu tot cu istorie. Tranzacția a fost contestată, dar inutil. Nava plecase deja. Niciun politician, niciun primar, niciun „tehnocrat” n-a mișcat un deget.
Și astfel, din Galațiul care a hrănit industria navală a unei întregi epoci, bijuteria regală s-a evaporat în ceață, trasă de remorchere străine. Astăzi, recondiționată la standarde de lux, „Nahlin” navighează sub pavilion britanic, cu saloane regale, mobilier de epocă și preț estimat la 30 de milioane de lire sterline.
Iar noi? Ne batem cu pumnul în piept că „relansăm industria navală”.
Șantierele României: între lozincă și lichidare
În anii ’80, România avea una dintre cele mai mari industrii navale din Europa de Est. La Galați, Brăila, Mangalia sau Constanța, se construiau nave militare, comerciale, petroliere. Exportam în zeci de țări. Astăzi?
- Șantierul Damen Galați – aparține grupului olandez Damen Shipyards; România e doar forță de muncă;
- Șantierul Naval Mangalia – cedat statului, dar în comă tehnocrată, între restructurări și sincope administrative;
- Brăila – produce componente pentru alții, fără brand propriu, fără strategie națională;
- Constanța – port turistic, nu simbol industrial.
Și în acest decor de fier ruginit și contracte externe, apare Nicușor Dan și ne spune:
„Șantierele navale românești revin în centrul industriei europene. Suntem din nou competitivi.”
Nu spune că România nu mai are nicio navă sub pavilion propriu.
Nu spune că flota comercială e un mit.
Nu spune că angajații din șantiere sunt subcontractori în propria țară.
Nu spune că statul nu investește, ci doar mimează.
Ultima corabie pleacă fără noi
Aceasta nu e o glumă. E naufragiul unei națiuni.
Nahlin nu e doar un iaht pierdut. Libertatea nu e doar o epavă vândută. Ele sunt România întreagă, împachetată discret și expediată peste graniță de cei care azi țin discursuri despre „viitor”.
Nicușor Dan nu e doar un politician în campanie. E imaginea perfectă a unei clase politice care nu mai are curajul să construiască decât lozinci. În timp ce noi ne lăudăm cu „module navale” construite pe hârtie, alții navighează cu trecutul nostru, lustruit și mândru, pe mările lumii.
România produce, da.
Dar produce doar iluzii.
România navighează, dar în derivă.
România visează, în timp ce alții ne fură somnul.