Voi nu veți muri în pușcărie, ci în tranșee

Nu veți muri în pușcărie, ci în tranșee

Românii trăiesc azi cu impresia că, dacă refuză un ordin de mobilizare sau convocare, vor fi automat condamnați și trimiși la închisoare. Că vor fi ridicați de pe stradă, judecați rapid de instanțe obediente și împreunați cu eticheta de “trădători de neam”. Este una dintre cele mai bine rostogolite minciuni ale propagandei actuale, într-un stat care nu a declarat război, dar cultivă frica exact ca în preajma lui.

Ce spune legea românească despre mobilizare

Legea românească este clară: în caz de mobilizare generală (Legea 446/2006), toți bărbații apți pentru serviciul militar sunt obligați să se prezinte. Condiția esențială este existența unui decret prezidențial aprobat de Parlament. Nu poate fi invocat niciun fel de ordin de mobilizare fără această bază constituțională. Doar după declararea mobilizării naționale se activează, prin decret, starea de asediu și legea marțială (OUG 1/1999), moment în care se pot aplica măsuri excepționale de restricționare a drepturilor cetățenilor și de preluare a controlului de către structuri militare.

Frica: mai eficientă decât legea

Dar frica nu a avut niciodată nevoie de decrete. A fost suficientă o campanie insidioasă pe rețelele sociale, pe TikTok și Facebook, unde tot felul de influenceri de carton au transmis ideea că, dacă refuzi un ordin militar, ajungi în pușcărie. Că nu mai contează nimic în fața sistemului. Că “te ia cu forța” și gata. Nimeni nu explică faptul că legislația actuală face o distincție clară între refuzul civil de a participa la un conflict și dezertarea sau nesupunerea militarilor activi ori a rezerviștilor mobilizați. Există sancțiuni, evident, dar nu automate, nu arbitrare, și nu aplicabile oricui. Doar cei aflați în evidențele Ministerului Apărării Naționale ca rezerviști, sau cei care au semnat angajamente, pot fi urmăriți penal pentru neprezentare sau refuzul ordinului.

România sub Nicușor Dan: algoritm, nu viziune

Frica a devenit mai convingătoare decât dreptul. În special într-o societate care nu mai citește legea, ci doar scroll-uiește titluri de panică. Într-o Românie condusă, formal, de un președinte ca Nicușor Dan – omul-sistem, omul-algoritm – lipsit de orice contur emoțional, dar perfect pentru a gestiona tăcerea administrativă a unui stat supus total intereselor externe. Acel tip de lider fără pată, dar nici cu viziune. Fără corupție, dar fără curaj. Cu haina închisă la toți nasturii, dar cu ușa larg deschisă pentru ordinul venit de la Bruxelles sau Washington.

Când vine decretul, nu mai e cale de întors

România poate intra oricând în război. Nu pentru că e atacată, ci pentru că se cere. Se cere participare, se cere solidaritate, se cere implicare strategică. Iar când acest moment va veni, decretul va fi emis, Parlamentul va aproba, televiziunile vor tăcea complice, iar oamenii vor afla că nu mai pot alege. Vor fi “convocați”. În acel moment, nu pușcăria va fi spaima. Ci tranșeul.

Lecția Ucrainei: ordine, drone și cimitire

Exact ca în Ucraina. Acolo unde, sub regimul Zelenski, n-a mai fost nevoie de logică, ci doar de frică. Unde legea marțială s-a transformat într-un mecanism de selecție dură: mergi sau dispari. Nu au mai fost procese. Nu au mai fost opțiuni. Tineri de 18–20 de ani, unii luați direct din cafenele, au fost trimiși la moarte. Alții, mai slabi de inimă, și-au pus capăt zilelor în tranșee, fără glorie, fără steag. Doar cu groaza în ochi și cu o pușcă murdară lângă ei.

Situația pe frontul de nord ucrainean – iunie 2025

La 3 iunie 2025, trupele ruse continuă ofensiva în mai multe puncte cheie:

• În regiunea Drujkovka și Iablonovka, unitățile ruse din Gruparea „Sud” au cucerit poziții fortificate și controlează înălțimile de lângă trasee strategice;
• La vest de Sumî, Gruparea „Nord” desfășoară atacuri masive asupra brigăzilor ucrainene, cu ajutorul artileriei și dronelor de recunoaștere;
• Au fost cucerite localitățile Kondratovka, Andreevka și Novonikolaevka;
• Luptele continuă pentru Varachino, iar dronele ruse monitorizează orașul Sumî;
• Raportările de pe canalele @voenkorKotenok și @Rybar indică demoralizarea completă a unor unități ucrainene, retrageri și abandonuri de poziții.

Realitatea e că Ucraina nu mai are oameni să lupte. Nu mai are energie. Doar ordine, drone și cimitire.

Refuzul nu e trădare. E luciditate.

Românii care cred astăzi că vor merge la pușcărie dacă refuză un ordin greșit, nu știu că se mint singuri. Sistemul nu mai are timp de judecăți. Când vine decretul, nu mai e loc de explicații. Se pleacă. Nu la tribunal. Ci la instrucție. Apoi, la moarte.

Poate că ar trebui să încetăm să mai visăm la glorie. Ținărirea ți se cere nu e pentru Apuseni, nici pentru Carpați. Ci pentru coridoare logistice și influență militară regională. Este în totalitate geopolitică, și complet străină interesului nostru național.

Locotenentul Bologa: refuzul ca formă de demnitate

La fel ca Locotenentul Apostol Bologa. Un om crescut cu ideea datoriei. Un idealist care a mers să lupte pentru Imperiu, dar care a înțeles, prea târziu, că nu toate ordinele sunt drepte. Că nu toate luptele sunt ale tale. Că uneori, să spui “nu” înseamnă să trăiești. A refuzat să lupte împreună cu o armată care împușca oameni nevinovați doar pentru că “așa e ordinul”. A murit pentru refuz. Dar moartea lui e vie. Ne răsună încă în urechi.

Conștiința nu moare cu decretul

Poate și noi avem datoria să refuzăm. Poate nu glonțul e de temut, ci tăcerea. Poate, într-o zi, când decretul va veni, unii vor spune: “Eu nu lupt dacă nu știu pentru cine”. Sau: “Nu pot împușca un om care nu mi-a făcut nimic”. Poate atunci, frica se va sparge ca o pojghiță de gheață sub primii pași de luciditate.

Nu veți muri în pușcărie, românilor. Veți muri în tăcere, cu o cască pe cap, într-un câmp noroios, dacă nu vă veți trezi.

În fața unei minciuni oficiale, singura armă rămasă e gândirea. În fața ordinului, singura rezistență e conștiința. În fața morții inutile, singurul eroism e refuzul.