România vrea control total. Continentul european construiește un zid invizibil. La granițele sale de Est – de la Marea Baltică la Marea Neagră – miliarde de euro sunt alocate pentru sisteme anti-dronă, menite să apere suveranitatea națiunilor de amenințarea rusească. Aici, drona este simbolul războiului, iar doborârea ei este un act de libertate.
Dar la 1.000 de kilometri distanță, în inima Uniunii Europene, aceeași tehnologie de supraveghere este reîncărcată și îndreptată spre interior. În România, autoritatea fiscală
(ANAF)
folosește drone pentru a scana proprietățile cetățenilor, transformând drona din apărătorul cerului într-un ochi al statului de supraveghere.
Această bifurcație tehnologică ridică o întrebare fundamentală pentru democrațiile occidentale: când începe și când se termină libertatea cetățeanului sub cerul supravegheat?
Algoritmul în Locul Umanității
În România rurală de altădată, scena perceptorului, celebrată în literatura lui Marin Preda, descria ultima barieră umană între individ și mașinăria statului.
Ilie Moromete, cu ironia și înțelepciunea sa tăcută, putea negocia, amâna, sau pur și simplu aminți pe funcționar, exercitându-și o mică libertate prin dialog.
Această anecdotă nu este doar o metaforă locală; ea reprezintă Principiul Umanității în Guvernare.
Drona ANAF distruge definitiv acest principiu. Ea nu înțelege glume, nu are răbdare și nu cunoaște contextul. Ea este un algoritm nemilos care filmează, calculează o cifră și raportează.
Fiscul nu mai are un chip pe care îl poți privi sau o mână pe care o poți strânge; el este doar un obiectiv care zboară deasupra.
Drona nu distruge doar „șansa de a fi Moromete”, ea distruge prezumția de nevinovăție și dreptul la intimitate al contribuabilului.
Continuitatea Logicii de Control
Drama modernă a dronei fiscale se hrănește dintr-un fir narativ istoric dureros pentru Europa de Est.
În anii ’50, sub presiunea colectivizării, teroarea venea din intrarea brutală a activistului de partid în curte.
Scopul era același: proprietatea individuală era suspectă și trebuia transformată în resursă pentru un sistem superior.
Astăzi, statul nu confiscă pământul fizic, dar confiscă intimitatea. Metoda s-a rafinat de la bocancul sovietic la camera de înaltă rezoluție,
dar logica fundamentală rămâne identică: cetățeanul este privit ca o resursă fiscală și, implicit, ca un infractor potențial.
Acolo unde țăranul era vinovat că „ținea pentru el” grânele, românul de azi este vinovat că nu și-a declarat șopronul.
Aceasta este o formă modernă, elegantă, dar la fel de invazivă de control total impus de sus, de data aceasta justificat de lupta împotriva evaziunii.
Avertismentul pentru Vest
Paradoxul românesc este, de fapt, un avertisment critic pentru întreaga alianță transatlantică.
Noi investim în ziduri anti-dronă pentru a ne apăra libertatea de agresiunea externă. Totodată, instituțiile noastre interne erodează aceași libertate prin instrumente de supraveghere
care nu sunt supuse aceleiași examinări publice sau etice.
Drona este simbolul secolului XXI: un instrument neutru care, în funcție de cine îl controlează, poate fi o armă de apărare sau un instrument de tiranie.
Tragismul României nu este că este prinsă între două imperii (Moscova și Bruxelles), ci că, în lupta pentru securitate și venituri fiscale,
riscă să renunțe la esența democrației: dreptul omului de a nu fi constant suspectat și spionat din cer.
Europa discută astăzi despre un „perete anti-dronă” de miliarde, menit să apere flancul estic al NATO
(Associated Press).
Dar în România, zidul e altul: zidul fiscal dintre cetățean și libertatea lui.
Aceasta este lecția pe care ochiul digital al statului ne-o dă, și pe care trebuie să o dezbatem cu urgență,
înainte ca principiile Moromeților să fie înlocuite definitiv de un algoritm.
Leave a Reply