Atlasul rinocerilor – de la Ionesco la noua turmă globală

Un rinocer se legăna,
pe o pânză de păianjen,
și fiindcă nu s-a rupt,
a mai chemat un rinocer…

Așa începe noul basm al lumii moderne. Numai că pânza nu mai e un fir subțire întins între două ramuri, ci rețeaua globală a propagandei. Iar rinocerii nu mai vin din savană, ci din studiouri, partide și corporații.
Se leagănă împreună, convinși că lumea se învârte doar pentru ei. Și cu fiecare nou rinocer, pânza nu se rupe — se întărește.

Când Eugène Ionesco a scris „Rinocerii” în 1959, nu a făcut literatură absurdă, ci o radiografie a lumii care se supunea. A trăit momentul în care prietenii lui, oameni de cultură, filosofi, profesori, s-au transformat în adepți fanatici ai comunismului. I-a văzut cum renunțau la gândirea liberă, cum își justificau tăcerea prin loialitate de partid și cum îmbrăcau ideologia ca pe o haină de moralitate.

Ionesco a înțeles atunci că rinocerul nu este doar simbolul conformismului, ci imaginea omului care se trădează singur pentru a fi acceptat. El nu-l descria pe proletar, ci pe intelectualul care justifică tirania; pe artistul care servește regimul; pe moralistul care confundă lașitatea cu decența.

Și, dacă privim bine, acei rinoceri de atunci n-au dispărut. S-au reciclat. S-au multiplicat. Au devenit rinocerii post-decembriști, formați din același aluat al oportunismului și îmbrăcați astăzi în hainele „valorilor europene”. Unii au fost comuniști autentici, alții tineri crescuți în sistemul pe care l-au moștenit. Dar toți respiră același aer: supunerea în schimbul recunoașterii.

Rinocerul cultural – artistul cu suflet de grant

Urmașul direct al celui descris de Ionesco: omul de cultură care își pune conștiința în slujba propagandei. Pe vremuri cânta ode partidului, astăzi cântă ode globalismului. Atunci scria despre „omul nou”, acum scrie despre „cetățeanul european”. Ieri își denunța colegii „dușmani ai poporului”, azi îi etichetează „extremiști”, „putiniști”, „suveraniști periculoși”.

Nu mai trăiește din artă, ci din contracte cu statul, proiecte culturale și rețele ONG. Este nelipsit din talk-show-uri și comisii „de validare”. A învățat că nu trebuie să creadă — trebuie doar să mimeze. Așa apare artistul fără suflet, dar cu morală: educatorul poporului care disprețuiește poporul.

Rinocerul mediatic – vânzătorul de realități

Îmbracă haina jurnalismului „independent”, dar primește zilnic direcția editorială. Se preface că investighează, în realitate filtrează adevărul. A fost soldatul pandemiei, trompeta războiului, azi paznicul „valorilor europene”. Îți spune că a te îndoi înseamnă ură. E rinocerul care și-a făcut din microfon o bâtă.

Rinocerul politic – oportunistul fără frontiere

A schimbat cinci partide, dar niciodată convingerile — pentru că nu a avut. Nu are ideologie, ci interes; nu are țară, ci funcție. Vorbește despre drepturi, votează restricții; promite transparență, ascunde contracte. A vândut independența economică sub eticheta „integrării”. Nu conduce: execută. Iar când poporul întreabă „de ce?”, răspunsul e mereu același: „Așa cere Europa”.

Rinocerul corporatist – colonul economic al rețelei

Omul fără rădăcini: mutabil, impecabil, „diverse & inclusive”. Iubește brandul, nu patria; imaginea, nu libertatea. Cumpără din patru țări, plătește taxe într-o a cincea și votează valorile unei a șasea. Adaptabil înseamnă controlabil. Soldat economic al globalismului, fără rădăcini, deci fără rezistență.

Rinocerul civic – activistul de serviciu

Poartă hanorac cu mesaje și finanțări discrete. Se activează când primește temă: niciodată pentru țărani, pentru școli fără căldură sau pentru pensii mici, mereu pentru agenda zilei scrisă în altă parte. Compasiune declarată, agenda reală e colonizarea ideologică.

Rinocerul religios – pastorul modern al supunerii

Predică iubirea, tace la nedreptate. Transformă credința în spectacol steril. Preferă recepțiile diplomatice noroiului satelor. „Pace” fără adevăr, icoane fără coloană. Biserica devine teren al rinocerismului blând: formă fără viață.

Rinocerul digital – slujitorul algoritmului

Nu are nevoie de partid sau de presă — are algoritm. Gândește ce i se livrează, simte ce i se permite, iubește ce e „viral”. Trăiește într-o celulă frumos lăcuită, unde totul e măsurat și filtrat. Rinocerul perfect: uniform, previzibil, ușor de manevrat.

Concluzie: România dintre oameni și rinoceri

Ionesco îi dă lui Bérenger ultimul cuvânt: „Nu mă voi transforma! Nu mă voi transforma niciodată!”. Astăzi replica e jurământ moral. Lumea e plină de rinoceri eleganți, politicoși, cu diplome și microfoane. Dar lipsiți de suflet, de curaj și de identitate.

România adevărată trăiește în oameni simpli care n-au uitat să creadă — cei care muncesc, se roagă, ajută și nu se tem să spună adevărul. Pentru ei, libertatea nu vine de la Bruxelles, ci din conștiință.

Nu mă voi transforma. Nu-mi vindeți mintea, nu-mi luați țara, nu-mi stingeți credința. Cât timp această voce există, România va rămâne o țară de oameni, nu o turmă de rinoceri.