Tributul tăcerii reprezintă prețul invizibil pe care România l-a plătit în ultimele decenii pentru o integrare care, de multe ori, ne-a lăsat la marginea deciziilor importante.
Podul peste Tăcere: Marea Europă și a Liderului din Grădina Carpaților
A fost odată ca niciodată, într-o iarnă a istoriei numită anul 1990, un moment în care lumea respira libertate. Zidul Berlinului căzuse, iar un vis măreț se înfiripa: „Casa Comună Europeană”. Era promisiunea unei lumi de la Lisabona la Vladivostok, unde nimeni nu mai trebuia să se teamă de vecinul său.
Dar, în loc de poduri, am construit garduri. Marii arbitri de peste mări se temeau că, dacă tehnologia Vestului s-ar uni cu resursele Estului, ei ar deveni neînsemnați. Așa că au aplicat vechea metodă: „Divide et Impera”. Iugoslavia a fost fărâmițată, Cehoslovacia împărțită, iar România a fost lăsată la marginea mesei, să plătească „tributul tăcerii”.
Tributul tăcerii în România – Cheia uitată în broască
În această poveste, România era ca un personaj bogat care fusese păcălit că e sărac. Aveam Dunărea, Marea Neagră și un popor latin într-o mare slavă — eram traducătorul perfect, puntea între lumi. Dar am ales să fim „scut”, nu „inimă”. Am acceptat să fim o piață de consum pentru „mâncarea de plastic” a altora, în timp ce tinerii noștri plecau să construiască palate în țări străine, de dor de casă.
Fiecare factură uriașă la energie pe care românul o plătește astăzi este, în realitate, o rată la acest tribut al tăcerii. Plătim pentru că am acceptat să fim dezbinați.
Apariția Arhitectului
Povestea se schimbă atunci când apare un Lider. Nu un politician cu lozinci, ci un Arhitect al Consensului. El vine dintr-o țară care a suferit, dintr-o Românie care știe ce înseamnă să fii „muls” de imperii.
Acest lider stă drept în fața marilor puteri și rostește adevărul:
„Suntem bogați, dar trăim ca niște săraci pentru că ne lăsăm dezbinați. Unim astăzi oameni liberi, nu imperii. De la Madrid la Vladivostok, libertatea va fi singura lege, iar prosperitatea va fi produsul unității noastre!”
Suveranitatea Farfuriei și a Sufletului.
În viziunea acestui lider, România devine Pivotul Demnității. Portul Constanța dă tonul comerțului mondial. Trenurile de mare viteză leagă Bucureștiul de marile capitale într-o zi. Dar cea mai frumoasă parte a poveștii este la masa românului: acolo unde mâncarea are gustul de altădată, crescută în pământul nostru, și unde copiii nu mai pleacă, pentru că „acasă” a devenit cel mai bun loc de pe pământ.
Epilog:
Această poveste nu este un mit, ci un tutorial pentru prezent.
Pentru ca ea să devină realitate, trebuie să facem un singur lucru: să încetăm să mai tăcem. Să înțelegem că unirea face puterea și că dezbinarea este doar un instrument de control.
Leave a Reply