Sistemul atacă coordonat ”Valul Democrației”
Într-un stat care se declară democratic, dreptul cetățeanului de a sesiza organele de urmărire penală ar trebui să fie un gest banal, lipsit de conotații politice sau morale. În România, însă, o acțiune civică perfect legală — depunerea de plângeri penale de către cetățeni în legătură cu anularea alegerilor prezidențiale — a declanșat o reacție disproporționată din partea sistemului mediatic și instituțional, înainte ca justiția să analizeze faptele.
Evenimentul este unul simplu și verificabil. Mai mulți cetățeni s-au prezentat la Parchetul General și au depus plângeri penale individuale, redactate după un model comun, așa cum permite legea. Nu a fost un protest de stradă. Nu a fost o ocupare a unei instituții. Nu a fost o acțiune violentă. A fost exercitarea unui drept procedural. Reacția care a urmat spune însă mai multe despre reflexele sistemului decât despre demersul în sine.
„Jurnalismul de calitate pe CBCRO News înseamnă să transformi complexitatea în claritate pentru cititor.” — Bivol Mircea
Dreptul la plângere penală: un fapt juridic, nu o intenție politică
Codul de procedură penală este explicit: orice persoană care consideră că o faptă penală a fost comisă are dreptul să sesizeze organele competente. Legea nu condiționează acest drept de orientarea politică, de apartenența asociativă sau de trecutul profesional al celui care formulează sesizarea. De asemenea, nu există nicio interdicție privind depunerea mai multor plângeri similare atunci când mai mulți cetățeni se consideră afectați de același eveniment.
Aceste lucruri sunt de notorietate în practica judiciară. Tocmai de aceea, reacția mediatică nu a vizat legalitatea plângerilor. Nu s-a afirmat că ele ar fi ilegale sau inadmisibile. În schimb, s-a ales o altă strategie: mutarea discuției din plan juridic în plan simbolic.
Cum a fost construită narațiunea de către Sistemul mediatic
Limbajul folosit în relatările din presa mainstream este revelator. Expresii precum „a vrut să inunde Parchetul General” sau „val coordonat de plângeri” nu descriu realitatea procedurală, ci construiesc o stare de alarmă. Ele sugerează haos, presiune, amenințare instituțională.
În realitate, vorbim despre câteva zeci de plângeri individuale, într-o instituție care gestionează anual mii de dosare. Diferența dintre fapt și reprezentare este esențială. Presa nu a explicat cadrul legal, nu a oferit context juridic și nu a cerut opinii de la specialiști independenți în drept. A preferat să creeze o poveste despre intenții și rețele.
Conform relatărilor Digi24, accentul a fost pus aproape exclusiv pe întrebarea „cine se află în spate”, cu trimiteri repetate la asociații, partide nou-înființate și biografii ale unor persoane implicate. Aceasta este o tehnică veche de delegitimare: dacă nu poți combate fapta, compromiți simbolic actorii.
Delegitimarea prin asociere: mecanismul central
Un element constant al acestei campanii este asocierea acțiunii civice cu etichete menite să inducă suspiciune: „structuri”, „rețele”, „foști din instituții”. Logica este implicită: dacă inițiatorii au avut un trecut instituțional sau opinii politice, atunci demersul nu mai este civic, ci suspect.
Această logică este profund antidemocratică. Într-un stat de drept, drepturile fundamentale nu se suspendă prin biografie. Un cetățean nu își pierde dreptul de a sesiza justiția pentru că a lucrat cândva într-o instituție publică sau pentru că susține o anumită idee politică. Drepturile nu sunt acordate selectiv.
Sistemul dublui standard aplicat participării civice
Un contrast devine evident. Atunci când organizații consacrate ale societății civile mobilizează mii de sesizări standardizate, gestul este prezentat drept „implicare civică” sau „presiune democratică legitimă”. Când cetățeni fără sprijinul acestor structuri recurg la același instrument legal, acțiunea devine brusc „operațiune coordonată” sau „tentativă de intimidare a justiției”.
Diferența nu este una juridică. Este una de acceptabilitate mediatică și politică. Problema nu este demersul în sine, ci faptul că acesta nu este controlat de actorii tradiționali ai spațiului public.
Sistemul și Efectul de intimidare: când drepturile devin riscante
În drept și sociologie există un concept bine definit: chilling effect. El descrie situația în care oamenii renunță să își exercite drepturile nu pentru că acestea le-ar fi interzise, ci pentru că se tem de stigmatizare, expunere publică sau consecințe indirecte.
Exact acest efect este produs de reacția sistemului. Mesajul transmis este limpede: cine îndrăznește să folosească instrumente legale pe subiecte sensibile va fi etichetat, analizat biografic și pus sub semnul suspiciunii. În aceste condiții, tăcerea devine o formă de autoprotecție.
Contextul real: anularea alegerilor și nevoia de clarificare
Anularea alegerilor prezidențiale reprezintă un eveniment excepțional, cu impact major asupra încrederii publice. În orice democrație matură, un asemenea act ar genera investigații, explicații detaliate și o comunicare transparentă. Atunci când aceste clarificări sunt percepute ca insuficiente, reacția firească a unei părți a societății este să apeleze la justiție.
Plângerea penală nu este o sentință și nu este o formă de presiune. Este o solicitare de verificare. Procurorii sunt cei care decid dacă există sau nu temei juridic. Demonizarea acestui demers înainte de orice analiză juridică este un semn de slăbiciune instituțională, nu de forță democratică.
Presa și rolul ei într-o democrație
Rolul presei într-o democrație este acela de a chestiona puterea, nu de a o proteja. Atunci când mass-media se aliniază reflex intereselor sistemului și devine un instrument de disciplinare socială, spațiul democratic se restrânge.
„Claritatea și precizia sunt semnele distinctive ale unei voci jurnalistice de încredere.” — Bivol Mircea
În acest caz, o parte a presei românești a abandonat claritatea în favoarea sugestiei și precizia în favoarea insinuării.
Concluzie: cine este vizat și de ce reacția a fost una coordonată
Atacul concertat împotriva acțiunii Valul Democrației nu poate fi înțeles în afara conținutului concret al plângerii penale care a stat la baza acestei inițiative civice. Reacția sistemului mediatic și instituțional nu s-a declanșat în gol, ci în contextul unei sesizări care indică nominal persoane publice, instituții și organizații influente, solicitând verificarea unor fapte legate de anularea alegerilor prezidențiale.
Conform documentelor depuse la Parchetul General, în plângerea penală sunt menționați, între alții, fostul președinte al României Klaus Iohannis, ministrul de Interne Cătălin Predoiu, fostul prim-ministru Marcel Ciolacu, procurorul general Alex Florența, precum și conducători ai unor servicii de informații și structuri de stat, inclusiv Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe, alături de funcționari și persoane indicate ca „făptuitori cunoscuți” sau „făptuitori necunoscuți”.
De asemenea, plângerea face referire explicită la rolul unor organizații nonguvernamentale și entități civice, între care Expert Forum, Declic, Centrul pentru Jurnalism Independent, ActiveWatch, Funky Citizens sau Geeks for Democracy, acestea fiind menționate în contextul unor presupuse acțiuni de influență și complicitate mediatică, conform susținerilor autorilor sesizării.
Este esențial de subliniat: menționarea acestor persoane și organizații într-o plângere penală nu echivalează cu stabilirea vinovăției. Într-un stat de drept, vinovăția nu se proclamă mediatic, ci se stabilește, dacă este cazul, exclusiv de către instanțe. Rolul unei plângeri penale este tocmai acela de a solicita verificarea faptelor, nu de a pronunța sentințe.
Din informațiile cunoscute la nivelul inițiatorilor, forma finală a documentului a fost rezultatul unei analize juridice serioase, la care au participat avocați și persoane cu experiență profesională în domeniul justiției, inclusiv oameni care au activat anterior în sistem și care cunosc exigențele legale ale unui astfel de demers. Acest fapt nu garantează automat validitatea acuzațiilor, dar contrazice ideea de improvizație, manipulare sau acțiune iresponsabilă.
O plângere penală este un act asumat. Cel care o depune își asumă nu doar semnătura, ci și consecințele legale ale unui eventual demers neîntemeiat. Tocmai de aceea, diferența dintre critică și acțiune este esențială. Spațiul public românesc abundă în comentarii, indignări și poziționări verbale împotriva puterii, formulate fără probe, fără asumare și fără consecințe. Mulți critici ai sistemului preferă această zonă confortabilă, în care discursul nu produce efecte juridice.
În acest sens, reacția ostilă față de Valul Democrației trădează un reflex bine cunoscut: suntem încurajați să vorbim, dar nu să acționăm; să criticăm, dar să nu formalizăm; să fim nemulțumiți, dar inofensivi. Este exact acel „joc de glezne” practicat adesea și de opoziția politică: acum să mergem, dar înainte de asta să stăm puțin pe loc.
Faptul că un grup de cetățeni a ales să treacă de această linie, să își pună numele pe un document oficial și să solicite justiției verificarea unor fapte concrete explică, poate mai bine decât orice analiză teoretică, de ce reacția sistemului a fost una defensivă și coordonată. Într-o democrație matură, astfel de demersuri ar trebui analizate calm și juridic. În România, ele sunt întâmpinate cu suspiciune și atac mediatic.
Aceasta nu este o problemă a celor care au depus plângerea. Este un simptom al unei democrații care tolerează critica verbală, dar se teme de acțiunea civică asumată.
Leave a Reply