BASF și jocul triplu: Berlin, Doha, Beijing

Cum și-a vândut Berlinul o parte din industria chimică pentru a-și salva relațiile comerciale cu China, sub umbrela capitalului american și arab.

Frankfurt / New York, 10 octombrie 2025. Agenția Reuters a confirmat că gigantul chimic german BASF a încheiat una dintre cele mai importante tranzacții industriale ale deceniului: vânzarea pachetului majoritar din divizia sa de vopsele și acoperiri industriale către fondul american Carlyle Group și către Qatar Investment Authority (QIA), fondul suveran al emiratului. Valoarea tranzacției: 7,7 miliarde de euro, echivalentul a 8,9 miliarde de dolari.

BASF păstrează un pachet de 40%, în timp ce cumpărătorii preiau controlul operațional. În urma acordului, compania germană va primi un flux de numerar de aproximativ 5,8 miliarde de euro, înainte de taxe, iar evaluarea completă a diviziei, inclusiv datoriile, urcă la aproape 8,7 miliarde de euro, adică de 13 ori profitul EBITDA estimat pentru 2024.

Contractul a fost semnat la sediul central BASF din Frankfurt, în prezența reprezentanților celor două fonduri și a membrilor consiliului de administrație. Discuțiile s-au purtat de la începutul anului, dar momentul alegerii — toamna 2025 — nu e întâmplător: exact perioada în care Berlinul se confruntă cu un declin industrial sever, iar companiile germane caută soluții pentru a se proteja de tensiunile dintre SUA și China.

BASF : O vânzare aparent tehnică, dar cu miză geopolitică

La suprafață, tranzacția pare o simplă repoziționare strategică. BASF anunțase de la începutul anului că vrea să se concentreze pe activitățile „de bază”, adică pe lanțurile de producție integrate fizic în combinatele chimice globale de la Ludwigshafen, Anvers, Nanjing și Freeport (Texas). Divizia de coatings, deși profitabilă, opera separat — cu piețe dispersate în America de Nord, Asia și America Latină.

În realitate, decizia ascunde o adaptare inteligentă la noul context mondial. Prin intrarea Carlyle și QIA în acționariat, BASF creează un scut geopolitic: o entitate formal independentă, parțial americană și parțial arabă, care poate continua fără restricții colaborările cu Asia, în special cu China, unde BASF are investiții masive.

Carlyle Group – fondul crescut în umbra Pentagonului

Puțini investitori au o istorie atât de strâns legată de puterea politică americană precum Carlyle Group. Fondul a fost înființat în 1987 la Washington de David Rubenstein, fost consilier în administrația Carter, alături de William Conway Jr., Daniel D’Aniello și Frank Carlucci, fost director adjunct al CIA și secretar al Apărării în guvernul Reagan.

De la început, Carlyle a avut o misiune clară: achiziția de active strategice, dar politice prin natură — apărare, infrastructură, energie, tehnologie — acolo unde guvernele aveau nevoie de „parteneri de piață”. În anii ’90, fondul a devenit o poartă de reinvestire pentru marile averi americane, de la familia Bush și James Baker până la consorțiile din industria armamentului.

După 2000, Carlyle și-a extins influența în Europa și Asia, finanțând achiziții în aviație, infrastructură și sănătate. A fost implicat indirect în privatizări majore, iar în 2020–2025 a revenit în prim-plan ca unul dintre actorii financiari care sprijină reindustrializarea SUA. Legătura cu Pentagonul nu e conspirativă, ci documentată: mulți dintre foștii oficiali militari sau de informații americani s-au regăsit ulterior în consiliile de administrație ale grupului.

Astfel, intrarea Carlyle în acționariatul unei divizii BASF nu e doar o afacere, ci o plasare de influență. Washingtonul își asigură vizibilitate și control în lanțul chimic și auto european, în timp ce Germania câștigă un partener greu de sancționat politic.

Qatar – banca petrodolarilor și puntea spre Asia

Qatar Investment Authority (QIA) este una dintre cele mai bogate entități de investiții din lume. Cu un portofoliu de peste 475 miliarde de dolari, QIA deține acțiuni în Volkswagen, Credit Suisse, Barclays, Heathrow Airport și numeroase alte companii occidentale. Statul qatarez investește constant în Europa, folosind capitalul energetic pentru a cumpăra influență economică și tehnologică.

În ultimii ani, Doha a devenit un intermediar între Est și Vest. Are relații excelente cu SUA (găzduind baza militară Al Udeid, centrul operațional al forțelor americane din regiune), dar și parteneriate comerciale puternice cu China. Acest dublu rol oferă garanții și companiilor europene, care își pot astfel diversifica riscurile.

Pentru BASF, prezența Qatarului în acționariat înseamnă finanțare stabilă, dar și protecție politică: o firmă parțial arabă are mai multă libertate de a colabora cu Asia decât una percepută strict ca europeană. E o formă de „diplomație economică” sofisticată, în care capitalul din Golf devine mediator între interesele americane și cele chineze.

De ce are nevoie Germania de astfel de aranjamente

Economia germană, bazată pe export, se confruntă cu o presiune dublă: pierderea accesului la energia ieftină din Rusia și dependența tot mai mare de piața chineză. După oprirea gazului rusesc, costurile de producție au crescut, iar companiile germane au început să-și mute o parte din activități în SUA, unde energia și subvențiile sunt mai avantajoase.

BASF a avertizat încă din 2023 că Europa riscă o „deindustrializare tăcută” dacă nu își reechilibrează politica energetică și fiscală. În paralel, Washingtonul a lansat Inflation Reduction Act, un program care atrage companiile europene cu subvenții uriașe pentru investiții verzi pe teritoriu american. În acest context, BASF s-a trezit prinsă între două forțe: America, care vrea relocarea industriei, și China, care oferă piață și cerere.

Prin vânzarea parțială către Carlyle și Qatar, BASF a găsit o formulă de echilibru: compania rămâne prezentă în Europa, își păstrează accesul la SUA prin partenerul american și continuă proiectele asiatice sub o formă juridic „ne-europeană”.

Impactul asupra Europei industriale

Tranzacția are implicații majore pentru întreaga Uniune Europeană. Ea arată că marii campioni industriali germani nu mai pot funcționa exclusiv pe capital continental. De la Volkswagen la Siemens și BASF, toate aceste companii au devenit jucători globali care trebuie să împace simultan trei centre de putere: Washingtonul, Beijingul și Golful.

Pe termen lung, dependența de fonduri externe poate reduce autonomia decizională a Europei. Dar în lipsa alternativelor, astfel de parteneriate devin inevitabile. După vânzarea diviziei decorative către Sherwin-Williams și a celei de coatings către Carlyle-QIA, BASF își asigură lichidități de peste 10 miliarde euro — bani care vor finanța atât tranziția verde europeană, cât și investițiile asiatice.

Două blocuri, aceeași logică

Lumea economică a anului 2025 e împărțită între două mari blocuri: cel occidental, dominat de SUA, și cel euro-asiatic, coagulat în jurul BRICS. Ambele folosesc aceleași instrumente: fonduri de investiții, alianțe tehnologice și rețele de informație.

În Vest, complexul financiar-industrial format din instituții precum BlackRock, Vanguard, Carlyle, împreună cu fundații și think-tank-uri politice, definește direcțiile economice globale. În Est, China, Rusia și India construiesc propriile mecanisme prin Banca BRICS și rețele de cooperare energetică. Fiecare sistem își protejează interesele prin informație și capital.

În acest peisaj, companiile devin actori geopolitici. O decizie de vânzare, o relocare sau o alianță financiară nu mai este doar o chestiune de profit, ci o formă de poziționare în echilibrul global.

Ce ne arată cazul BASF

Tranzacția confirmă că marile corporații europene au învățat să navigheze printre presiunile politice globale. În loc să aleagă între SUA și China, BASF a decis să coopereze cu amândouă, sub o structură mixtă: americană prin capital, europeană prin tehnologie și chineză prin piață.

Este o strategie de supraviețuire tipică epocii multipolare. Într-o lume în care alianțele se schimbă rapid, companiile caută „pachete de imunitate geopolitică” — investitori care să le protejeze indiferent cine câștigă jocul politic.

BASF oferă acum un model pentru întreaga industrie europeană: în loc de confruntare cu sistemul american, adaptare; în loc de izolare față de China, intermediere prin parteneri „neutri” din Golf.

Concluzie – lumea în care chimia e politică

Vânzarea diviziei BASF nu e doar o tranzacție de miliarde, ci o radiografie a lumii de azi. Capitalul a devenit instrument de politică externă, iar alianțele economice sunt tot mai mult substitut pentru alianțele militare. Germania, constrânsă între Washington și Beijing, a ales să-și vândă o parte din autonomie pentru a-și salva piața.

Pe termen scurt, operațiunea e un succes financiar. Pe termen lung, ea marchează trecerea Europei într-o nouă etapă: aceea în care suveranitatea industrială se negociază la bursă, nu în parlamente.

BASF rămâne un colos chimic, dar nu mai este doar german. O parte din el aparține Americii și Golfului, iar profiturile vor fi distribuite proporțional între aceste centre de putere. Este prețul globalizării în epoca post-națională: cine vrea să existe pe piață, trebuie să accepte că autonomia costă.

Iar când următoarea criză va lovi, probabil că nu guvernele vor decide soarta industriilor europene, ci consiliile fondurilor care le finanțează. Lumea în care chimia se amestecă cu politica e deja aici — și are un miros puternic de dolari, gaze și vopsele strategice.