Declarația de avere în RoNicușoria? O tâmpenie!

Declarația de avere în România 2025: averea devine secret de stat, războiul – opțional, iar poporul e invitat să creadă în transparență doar când o vede în PowerPoint

CCR a decis. Declarațiile de avere nu mai trebuie să includă averea familiei. Și nici nu mai trebuie publicate. România tocmai a trecut din categoria „stat de drept coruptibil” în „stat confidențial fără rușine”.

Agenția Națională de Integritate urlă. ONG-urile se încruntă. Iar în fundal, din loja Palatului Cotroceni, consilierul onorific Dragoș Anastasiu își exprimă sincer frustrarea tehnocrată:

„Să scăpăm naibii de tâmpenia asta cu declarația de avere pusă în public!”

S-a terminat cu ipocrizia. Începe era sincerității corporatiste:
„Eu vreau 10.000 de euro pe lună și să nu mă întrebi ce am în seif. Ai înțeles, țară?”

Nicușor Dan, președinte subțire la buzunar, dar generos cu legea

Primul decret semnat de noul președinte al României? Reconfirmarea lui Anastasiu pe funcția de consilier. Un semnal clar că „transparența” e bună în campanie, dar toxică la guvernare.

Nicușor Dan, acest monah fiscal al progresismului minimalist, a reușit performanța unică de a-și începe mandatul cu stilizarea declarației de avere:

fără soție,

fără copii,

fără avere vizibilă,

dar cu o echipă de consilieri care vorbesc liber despre ce urăsc: poporul care întreabă.

Satira realității: de la „România educată” la „România sigilată”

Despre declarația de avere: Anastasiu spune că un CEO de multinațională are 10.000 de euro și n-ar sta să-l întrebe „prostimea” ce bijuterii are în casă. Că s-a săturat de ipocrizie.
Noi am spune altfel: s-a săturat de democrație. De control public. De responsabilitate.

Dar România merge mai departe. În pași de vals discret:

Declarațiile de avere devin documente clasificate.

Averile funcționarilor devin prezumții de moralitate.

Controlul public devine un moft comunist.

Bine ați venit în statul în care n-avem voie să știm

„Vrei transparență? Du-te în sectorul privat.”

Asta pare să fie filozofia guvernării Dan–Anastasiu.
Iar România se transformă, sub ochii noștri, într-un stat în care corupția nu mai trebuie ascunsă – pentru că e oficial protejată de Constituție.

În Republica Bananieră RoNicușoria

În RoNicușoria, patria progresului cu muci la nas și declarații la sertar, declarația de avere nu mai e un act de transparență, ci hârtie igienică oficială — de unică folosință și strict pentru uzul ANI.

Adevărata avere se ține bine ascunsă:

la parteneră neoficială,

la concubina „activistă pentru climă”,

la o mătușă decedată care încă votează la alegerile prezidențiale,

sau la nepotul mai talamb care semnează tot ce-i pui în față, că „el oricum nu știe să citește”.

Iar când ANI bate timid la ușă, i se răspunde politicos: „Acces interzis, viață privată în desfășurare.”
La Cotroceni, se semnează decrete cu cerneală simpatică. În stradă, poporul e rugat să aplaude progresul.
Iar presa — dacă nu tace — e invitată să respecte „noile standarde de confidențialitate instituțională”.

Iar dacă întrebi prea multe, devii brusc suspect: ești „populist”, „toxicul presei”, ba chiar „agent destabilizator”. Căci în RoNicușoria, averea nu se declară, ci se simte. Se afișează discret, pe ceasuri scumpe, vacanțe exotice și copilași la școli private din Elveția, în timp ce poporul e sfătuit să consume mai puțin, să gândească responsabil și… să nu mai comenteze.

Declarația de avere devine astfel un simbol de epocă, un document arhaic, păstrat doar pentru nostalgici și ONG-uri naive. Nu mai are nicio legătură cu realitatea funcționarului de rang înalt sau a consilierului de la Cotroceni, ci cu o ficțiune birocratică bine cosmetizată.
Statul nu mai cere onestitate, ci tăcere. Iar cetățeanul, în loc să întrebe „ce ai?”, e învățat să mulțumească pentru ce nu știe.

Adevărata performanță în guvernarea RoNicușoriană nu este să declari corect, ci să fii suficient de subtil încât să nu mai fii întrebat. Când averea devine intangibilă, iar legea devine selectivă, singura formă de control care rămâne este frica cetățeanului de a întreba. Așa începe liniștea de pe fundalul haosului instituționalizat.