Revoluția română n-a fost furată. A fost predată benevol, cu aplauze, cu lozinci, cu un entuziasm orbesc care i-a dus pe cei mai naivi direct între gloanțe. Astăzi, 35 de ani mai târziu, naivii sunt morți sau umiliți, iar rânjetul bolșevic al lui Iliescu e reprodus ironic, involuntar, de chipul unui președinte numit Nicușor Dan.
Cei morți pentru nimic
România a avut o revoluție. Dar n-a avut niciodată o justiție pentru acea revoluție. Cei care au ieșit în stradă pentru libertate, adevăr și demnitate au fost folosiți drept carne de tun pentru preluarea puterii de o clică securist-comunistă.
Ion Iliescu, omul format în laboratoarele ideologice ale URSS, a ținut locul tancului sovietic în anii ’90. A venit cu zâmbet, dar cu același dispreț pentru popor. A promis democrație, dar a adus mineriade. A jurat pe libertate, dar a tras la Știrbei Vodă.
Astăzi, Iliescu nu moare într-un salon de spital public, alături de pensionari umiliți și bolnavi lăsați fără tratament. El se stinge sub supravegherea atentă a SRI, în spitalul propriu al serviciilor. Este un gest care spune totul: nu presa, nu procuratura, ci Serviciul Român de Informații îl onorează pe ultimul său pion fidel. Toate „dosarele istorice” – Revoluția, Mineriada – sunt apă de ploaie. Justiția nu l-a atins, pentru că nu a avut voie. Statul paralel își îngrijește oamenii, chiar și când aceștia put. Asta nu mai e metaforă. E România reală.
În fapt, prin acest ultim omagiu în halat alb, SRI confirmă ceea ce românii au bănuit, dar n-au putut dovedi: că Iliescu n-a fost niciodată un om politic de sine stătător, ci un administrator al tranziției supravegheate, un soldat credincios al rețelei care l-a crescut, l-a promovat și acum îl pensionează cu onoruri. Tot ce a urmat în ’90 a fost doar un transfer de atribuții între generații de securiști.
Nicușor Dan, un Iliescu 2.0?
În 2025, România are un nou președinte: Nicușor Dan. Tânjind după imaginea unui tehnocrat rupt de realitate, globalistul autistic cu mimica unei pietre funerare, pare să fie alesul “sistemului” pentru o nouă fază de neutralizare a voinței populare.
Zâmbetul lui inert la fiecare declarație despre “valorile europene” aduce aminte de acel rânjet rece al lui Iliescu. Nu pentru că ar fi același om. Ci pentru că joacă același rol: cel care mimează normalitatea în timp ce poporul e dus într-un viitor care nu-l mai include.
Cei doi au în comun mai mult decât pare la prima vedere: același zâmbet care ascunde disprețul față de popor, aceeași avere public declarată „săracă”, aceeași formare ideologică făcută în laboratoare de influență străină. Iliescu, școlit la Moscova cu binecuvântarea Partidului. Nicușor Dan, specializat la Paris cu suportul discret al rețelelor occidentale. Dar amândoi promovați intern, crescuți de sistemul de putere autohton, unul prin Securitate, celălalt prin SRI și SIE – noul vechi aparat de selecție a pseudo-elitei obediente.
Victimele falsei revoluții
Cei care au murit în revoluția din 1989 sunt, în realitate, primele victime ale tranziției. Nu ale comunismului. Nu ale capitalismului. Ci ale prostiei colective de a crede că schimbarea vine de la televizor, că libertatea se obține din decret, că democrația poate fi livrată de generali acoperiți.
Astăzi, urmașii acelor victime trăiesc în garsoniere, cu rate, cu anxietate, cu o lipsă de sens pe care niciun talk-show nu o poate umple. Nicio statuie nu se ridică pentru ei. Niciun buletin de știri nu pomenește de sacrificiul lor. Iar cei care cred în alegeri libere, în spațiul Schengen și în „Europa noastră comună” încă nu realizează că au fost primiți la spartul petrecerii. Lăsați să se bucure de ultimele resturi de prin farfurii, exact cât să nu observe că li se stinge lumina în față.
Românii sunt ținuți în capcana visului european de către trădători naționali, mediocri cu epoleți și zâmbet fals. Ei sunt buni doar pentru a salva Occidentul de navalitori, dar niciodată suficient de buni pentru a fi tratați ca egali. Iobagi moderni, reciclați pentru export de muncă și export de voturi, încă aplaudă când li se oferă un loc pe coridorul ultimului tren care pleacă spre nicăieri.
Revoluția un final cu rânjet
Iliescu râdea când semna grațierea torționarilor. Nicușor Dan zâmbește mecanic când i se pune o întrebare despre suveranitate. Rânjetul a devenit marca președinției române. Un râs lipsit de empatie, de sens, de profunzime. Un semn că tot ce-a fost mai grav n-a fost comunismul, ci ceea ce-a urmat după el: uitarea.
