Dosarul Georgescu. Bucuria morbidă a idioților utili într-o țară jefuită

Idiotii utili și bucuria morbidă

Sunt vremuri când patriotismul se schimbă într-o emoție de telespectator. În loc să apăram țara de jaful real, o parte a societății se transformă în ceea ce merită numele de idioți utili: oameni cu studii, conturi de social media și convingerea că „au înțeles” lumea mai bine decât alții — şi care se aprind instant la orice titlu bombastic. Acești idioți utili aplaudă cătușele, îmbrățișează linia oficială, urlă „bine făcut!” în clipuri virale și cer pedepse pe bandă rulantă, fără să caute probe. Ei sunt combustibilul perfect pentru spectacol.

Peste ocean, un exemplu clar: reacțiile de bucurie ale unor segmente ale mass-media progresiste la vestea morții activistului Charlie Kirk au arătat tot ce e toxic în această dinamică: satisfacție morbidă în fața suferinței adversarului. Aici, în România, aceeași bucurie o vedem când gloata educată aplaudă trimiterea în judecată a lui Călin Georgescu. Nu caut compasiune pentru vinovați — dar cer discernământ. Aplaudarea publică nu înlocuiește probele, iar isteria nu înlocuiește dreptatea.

Spectacolul — scenariul pregătit

Parchetul a redactat un rechizitoriu voluminos, transmițând publicului o imagine cinematografică: întâlniri «în condiții de clandestinitate» la Ciolpani, mercenarul care îl sprijinea pe candidat, coloane de mașini, 21 de bărbați, topoare, pistoale, cuțite și 65 de materiale pirotehnice din categoria F4. Fraze grele: „tentativă la lovitură de stat”, „subminare a ordinii constituționale”, „manipulare emoțională a populației”.

E dramatic, e consumabil, e perfect pentru breaking news. Dar între patetism și dovadă se întinde un pod pe care justiția trebuie să meargă cu pași repezi și cu transparență. E treaba procurorilor să demonstreze, pas cu pas, ce e presupunere și ce e probă. Publicul are dreptul să știe ce probe precise stau la baza acelor afirmații care încap, acum, pe pagina de titlu a tuturor ziarelor.

F4 — nu înseamnă C4. Să fim limpezi.

Un element tehnic pe care presa îl confundă adesea: F4 nu înseamnă C4. În rechizitoriu se menționează 65 de materiale pirotehnice din categoria F4 — adică articole pirotehnice destinate uzului profesionist, folosite în show-uri, concerte sau efecte cinematografice, periculoase dacă sunt manevrate de neprofesioniști. C4 e, în schimb, un exploziv plastic militar. Asemănarea între termeni hrănește senzaționalismul, dar nu schimbă esența faptului că pirotehnica F4, în mâini neautorizate, poate produce răni grave și incendii. Avertismentul rămâne: dacă cineva găsește materiale pirotehnice, nu le atinge — anunțați Poliția și unitățile specializate. Dar, din punct de vedere al gravității juridice, trebuie delimitate tipurile de muniție/provocări invocate.

Rechizitoriul: 327 de pagini și un calendar incomod

Un detaliu pe care nu trebuie să-l lăsăm să treacă: rechizitoriul a fost dat în lucru în vară — documente redactate în luna iulie, cu sute de pagini pline de narațiune. Și totuși, trimiterea în judecată a fost făcută public abia luni de zile mai târziu. Asta ridică o întrebare crucială: de ce un document „finalizat” în iulie a fost scos din sertar și expus publicului abia când a fost decis momentul politic oportun, în septembrie?

Răspunsul poate fi procedural — verificări interne, avize ierarhice — sau politic. În practică, se întâmplă adesea ca lucruri serioase să fie lăsate pe raft până când „momentul” servește cuiva. Când un rechizitoriu devine muniție mediatică, când pagina de presă e pregătită în funcție de calendarul altora, nu vorbim despre independența Justiției, ci despre o strategie de PR a statului. Asemenea practici explică de ce, în România, un dosar uriaș poate începe cu tam-tam și se termina în uitare procedurală.

Ce spune rechizitoriul și ce nu dă pe față

Conform documentului (și a materialelor de presă care au citat fragmente), procurorii invocă un „ecosistem de propagandă” — site-uri, pagini, conturi false, mesaje alarmiste, pasaje de mobilizare; menționează legături, fotografii cu unii membri ai rețelei în Moscova, promovări prin publicații proruse. Sunt suspiciuni serioase — dar între suspiciune și concluzie definitivă trebuie o linie clară de probe: IP-uri, plăți, documente, transmitere de sume, mărturii credibile. Dacă Parchetul le are, să le prezinte; dacă nu, nu are voie să transforme prezumții în certitudini publice.

Ceea ce s-a văzut — și ce merită criticat dur — este forma: narațiunea a fost vândută înainte ca probele să fie arătate transparent. Asta permite presei să întrețină isteria, iar „idioții utili” să vorbească ca și când totul e clar. Justiția nu poate funcționa permutând emoție pentru dovadă.

Cine jubilează și de ce

Cine se bucură? Sistemul. Oamenii care au profitat ani de zile de jaful țării, rețeaua marilor contractori, băieții din umbră care au tranformat instituțiile în instrumente de înavuțire. Pentru ei e mai bine ca atenția publică să fie pe un dosar-spectacol decât pe tunurile economice care se dau la lumină, zi de zi: privatizări trucate, contracte de energie la prețuri umflate, decontări frauduloase în sănătate, monopoluri politice pe terenuri și proprietăți.

Un spectacol judiciar ține poporul ocupat. În timp ce lumea dezbate «lovitura de stat» și «arsenalul» prezentat la televizor, adevărații jafuri continuă nestingherite. E simplu: căută-i pe cei care strigă cel mai tare, dar verifică cui îi convine această gălăgie.

Nicușor Dan — vocea care validează spectacolul

La Cotroceni, vocea oficială a respirat ușurare: președintele a felicitat Parchetul pentru cercetarea prezentată și a invitat media și cetățenii să studieze faptele. E un gest de rutină, dar unul cu efect. Ceea ce e flagrant — și trebuie spus direct — e incongruența: același președinte care a părut incapabil să spună ce era într-o dronă care a survolat spațiul aerian (răspunsul a fost public: „avea ceva în interior, dar nu știu ce, pentru că n-am pus mâna pe ea”) devine brusc juriul solemn al unei «dovezi consistente». Și aici e paradoxul: omul care nu știe ce a traversat cerul țării se declară mulțumit de o anchetă care ar fi „dovedit” influențe externe.

Nicușor Dan are dreptul la opinie, dar când opinia devine validare publică a unei narațiuni pe baza căreia se construiește o presă-tribunal, e responsabilitate să ceri probe — nu doar să aplauzi. Președintele, ca garant al ordinii constituționale, ar trebui să insiste pe transparență, nu pe sentimente de mulțumire protocolară.

Precedentele — ce ne învață istoria recentă

Știm deja acest film. Exemplele nu sunt puține:

BCR Asigurări (2013) — sute de percheziții la nivel național, acuzații de evaziune de milioane, valuri de indignare publică. Finalul? Ambiguitate și pagini goale: dosarele s-au topit în proceduri, iar publicul a rămas cu imaginea perchezițiilor și fără explicații clare.

Polisano / rețete la CAS (2014) — scandal uriaș privind decontări fictive, acuzații, sinucidere la mijlocul anchetei și, la final, condamnări simbolice și recuperări inexistente ale prejudiciului.

Microsoft, EADS, Ferma Băneasa — mari investigații mediatizate, promisiuni de curățenie, procese îndelungate, întoarceri la Parchet și, pentru public, o senzație de injustiție neterminată.

Asemenea cazuri ne arată că în România rechizitoriul spectaculos nu e sinonim cu condamnarea definitivă. Deseori urmează ani de tergiversări, excepții formale, recalificări și prescripții. Iar asta servește pe cineva: menține impresia că „justiția functionează”, în timp ce marile jafuri scapă.

Cui folosește spectacolul — schema clară

Spectacolului îi corespund trei efecte țintite:

1. Distragere — opinia publică focalizată pe un dosar mediatizat nu mai vede jaful real.

2. Intimidare — etichetând lideri incomozi drept «extremiști» sau «instigatori», se reduce capacitatea de opoziție publică.

3. Legitimare instituțională — instituțiile își „reconstruiesc” prestigiul în ochii publicului prin spectacole mediatice, chiar dacă probele rămân vagi.

Cine profită? Cei care au structurile financiare solide, lobby politic și canale media prietenoase. Ei pot trage sforile, pot decide când e „momentul” și pot controla fluxul informației în favoarea lor.

Ce trebuie cerut — probe, transparență, responsabilitate

Dacă vrem ca acest caz să nu fie o reluare a schemelor vechi, avem obligația să cerem următoarele, cu voce tare:

Publicarea probelor esențiale (care nu dăunează anchetei) — stenograme relevante, fragmente video autentificate, rapoarte tehnice care demonstrează legături financiare sau comenzi.

Clarificarea calendarului — de ce rechizitoriul a fost redactat la vară și publicat abia acum? Care sunt motivele procedurale? Care au fost intervențiile ierarhice?

Expertize independente — în special pe chestiuni de dezinformare: cine a plătit conturile, ce IP-uri, ce tranzacții financiare demonstrează coordonare? Mai multă tehnică, mai puțină retorică.

Revizuirea priorităților — dacă statul vrea să-și reafirme legitimitatea, să înceapă prin anchetarea tunurilor reale: contracte publice suspecte, fraude din sănătate, carteluri de tutun și rețele de droguri. Asta e protecție reală a cetățeanului.

Patriotismul ca obligație, nu ca spectacol

Adevăratul patriotism nu e soldățeasca lozincă de pe online, nici nu e huliganismul moral care cere capete de sacrificiu la prima clipă de furie mediatică. Patriotism înseamnă să nu accepți ca țara să fie jefuită în timp ce tu ești ocupat să urmărești „lovitura de stat” la televizor. Patriotism înseamnă să ceri probe, să ceri responsabilitate și să nu te lași manipulată de isteria din studio.

România are nevoie să-și recâștige instituțiile: nu prin spectacol, ci prin transparență. Nu prin aplauze protocolare, ci prin fapte care pot fi verificate public. Doar așa vom scăpa de mascarada dosarelor-reality show.

Dosarul Georgescu, lacrimile unei țări furate

Dosarul Georgescu nu e despre siguranța națională. Nu e despre o amenințare reală, nu e despre legionari sau despre o „lovitură de stat cu artificii”. Este despre cum un sistem mafiot securistic a ajuns să-și scrie singur scenariile, să-și inventeze dușmani și să transforme libertatea de exprimare în „pericol constituțional”.

327 de pagini — atât a muncit un procuror plătit din banii muncitorilor și agricultorilor din țara asta ca să regizeze o piesă pentru televiziuni. În timp ce adevărații infractori, cei care fură miliarde din energie, sănătate și infrastructură, dorm liniștiți, statul își dă examenul de „vigilență” punând la zid declarații, interviuri și niște pirotehnice F4.

Libertatea de exprimare devine delict. Îndrăzneala de a contesta ordinea „aranjată” devine „complicitate la subminarea ordinii constituționale”. Dacă asta e justiție, atunci suntem înapoi în vremurile Siguranței, când orice cuvânt era incriminat, iar orice om care nu aplauda era trecut la index.

Adevărata tragedie nu e soarta lui Georgescu, ci faptul că o țară întreagă acceptă această mascaradă. Că oamenii plătesc facturi duble, că medicamentele lipsesc, că tinerii cad secerați de droguri în festivaluri, că prețurile explodează — și nimeni nu se ridică. Toți așteaptă: să-i cheme sindicatul, să-i invite primarul, să le dea voie cineva. Până atunci, rămân în case, cu ochii în ecran, consumând spectacolul scris de securiști.

Mi se rupe sufletul să văd o țară jefuită, iar poporul ei pasiv, obosit, resemnat. O țară unde lacrimile curg, dar nu nasc acțiune. O țară unde fiecare dosar-scenariu acoperă un jaf real.

Nu plâng pentru Georgescu — plâng pentru România. Pentru libertatea ei confiscată, pentru demnitatea ei furată, pentru copiii care cresc cu ochii în telefoane, în timp ce le dispare viitorul. Și, mai ales, plâng pentru liniștea vinovată a unei societăți care tace.

Dacă vom continua să tăcem, dacă vom accepta spectacolul, atunci ne merităm soarta. Dar dacă lacrima asta ne mai doare, dacă ne mai arde în piept ideea de demnitate, atunci trebuie să ne ridicăm. Nu cu violență, ci cu voce, cu vot, cu civism, cu fapta fiecăruia.

România nu are nevoie de rechizitorii de 327 de pagini scrise ca scenarii hollywoodiene. România are nevoie de oameni treji, care să spună „destul”, care să oprească jaful, care să ceară adevărul și libertatea înapoi.

Nu mai așteptați invitația nimănui. Ridicați-vă pentru țară. Altfel, vom plânge și peste zece ani, și peste douăzeci — și lacrimile noastre nu vor mai avea niciun ecou.