Românii au șocat opinia publică germană după un caz grotesc petrecut în Berlin: un bărbat de 41 de ani a fost prins cu trei oi în apartament – două sacrificate, una vie, ascunsă în baie. Poliția a descins în toiul nopții, iar presa germană descrie scena ca fiind „demnă de Evul Mediu”.
„Un apartament transformat într-un abator primitiv” – titrează BILD, în timp ce Berliner Zeitung notează cu indignare că autorul nu avea niciun act de proveniență pentru animale și că oile fuseseră furate dintr-un parc natural din Lichtenberg.
Românul nu a fost reținut, ci doar cercetat. Între timp, rușinea a devenit virală, iar comunitatea românească din Berlin se zbate din nou între rușine colectivă și neputință civică.
BERLIN – Oaia-n cadă, rușinea-n ziar
În miez de noapte, trei oi sunt coborâte dintr-o dubă într-un bloc din Köpenick. Câteva ore mai târziu, poliția intră într-un apartament și găsește două oi deja tranșate, sânge pe podea și o a treia speriată, vie, în baie.
Bărbatul român susține că le-a „cumpărat pentru consum propriu”. Nicio dovadă. Niciun respect pentru reguli. Doar o barbarie tăcută, adusă din satul natal direct în inima Europei.
Ce e și mai grav? Înregistrările video făcute de polițiști arată o bucătărie adaptată pentru sacrificare. Cuțite, găleți cu sânge, recipiente improvizate, și o baie transformată într-un grajd de bloc. Nimic legal, nimic sanitar. Doar obiceiul rămas viu, între granițele UE.
Oaia vie, traumatizată, a fost transportată la un centru veterinar din Berlin și este acum în grija unei organizații de protecție a animalelor. Între timp, presa germană dezbate dacă astfel de cazuri nu justifică revizuirea legislației privind migrația din Europa de Est.
ȘIEU – Câini otrăviți. Zero anchetă
La Șieu, în România profundă, peste 30 de câini ciobănești au fost otrăviți. Poliția Animalelor a trimis un om. DSV a venit. S-au făcut poze. Nimeni nu a fost tras la răspundere.
Vina e cunoscută în sat: vânătorii. Dar, în feudalismul românesc, doar câinele latră. Omul tace. Legea există, dar nu e aplicată. Justiția se face la cârciumă, nu în instanță.
Fermierii locali au oferit declarații presei, spunând că pierderile sunt enorme. „Un câine bun costă peste 3.000 de lei. Nu e doar paznic, e sufletul stânei”, a declarat un cioban bătrân pentru Bistrița Express.
Imaginile postate online arată animale convulsionând lângă garduri, cu spumă la gură. Nimeni nu s-a sinchisit să trimită o echipă completă de anchetă. Iar asta spune totul despre gradul de umanitate din administrația rurală românească.
😡 IRLANDA DE NORD – Viol, pogrom și teroare
În Ballymena, doi adolescenți români sunt acuzați de agresiune sexuală asupra unei fete. Nu se cunosc toate detaliile, dar prezența unui interpret român a fost suficientă ca unii localnici să reacționeze cu violență extremă.
Case incendiate. Mașini răsturnate. Polițiști răniți. Violențele au degenerat într-un val de ură rasială. Diaspora e paralizată. Autoritățile cer calm. Comunitatea românească cere tăcere. Dar tăcerea nu mai e apărare. E complicitate.
Protestele au degenerat în linșaje simbolice: români hăituiți în fața caselor, familii refugiate în mașini, frica generalizată reinstalată peste tot unde cuvântul „migrant” a devenit sinonim cu pericol.
Zeci de organizații anti-discriminare cer acum o intervenție guvernamentală, iar unii lideri locali din Irlanda de Nord vor expulzări rapide pentru cetățenii UE „problemați”.
OPINIE CBCRO – „Când Shrek devine politică de stat”
România nu mai e doar o țară. E o criză culturală ambulantă. E un set de reflexe primitive, tolerate și încurajate acasă, care își găsesc drum peste graniță.
– Oile ajung în cadă.
– Câinii sunt omorâți cu pastă de șobolani.
– Justiția e ignorată, iar legea – batjocorită.
Shrekulismul nu mai e o glumă. Este o realitate cu acte în regulă și pașaport biometric. E rezultatul educației în bătaie, al „tradiției” ca scuză, al nepedepsirii constante.
Nu avem elite. Avem fripturiști. Nu avem conștiință. Avem doar „hai, lasă, că merge și-așa”.
România toxică: exportăm rușine
Românii care muncesc decent, tac. Românii de tip shrekulian sapă groapa colectivă a imaginii noastre externe.
– Ei sunt cei care fură oile și le tranșează în baie.
– Ei sunt cei care confundă demnitatea cu disprețul față de lege.
– Ei sunt cei care produc pogromuri, fără să înțeleagă că ei sunt scânteia.
Și tot el, când e întrebat de ce, spune cu seninătate: „Așa e la noi.”
Când Europa se satură de Shrekulismul românesc
Europa vede. Și se satură.
Diaspora nu mai este un „model de succes”. Este un câmp de testare. Și România îl pică. Cu fiecare câine otrăvit, cu fiecare oaie sacrificată pe gresie, cu fiecare copil crescut în ură și violență, ne autoexpulzăm din civilizație.
Ne prefacem oameni în fața camerelor și rămânem căpcăuni în spate. Ne batem cu pumnii în piept pentru demnitate, dar scuipăm pe ea când e vorba de reguli. Ne vrem respectați, dar n-am învățat ce înseamnă respectul.
Românii au depășit limitele în 2025
Nu pentru că suntem toți vinovați.
Ci pentru că prea mulți tăcem.
Pentru că prea puțini ne revoltam.
Pentru că am transformat grotescul în normalitate.
Shrekul trăiește în diaspora. Nu râde. Nu plânge.
El tranșează. Și ne face de rușine.
Eddie
Ce vedem în 2025 nu e o întâmplare. Nu e o serie de „excepții”. E rezultatul direct al educației abandonate, al legii ignorate și al rușinii colective acceptate ca normă.
– În Berlin, oile sunt ucise în baie, dar demnitatea e ucisă în fiecare dintre noi.
– În Șieu, câinii zac morți, dar vinovații zburdă liberi prin cârciumi.
– În Irlanda de Nord, scandalul unui viol se transformă în pogrom – pentru că atunci când omul uită ce e rușinea, comunitatea plătește tot prețul.
Nu e vina doar a „lor”. E și vina tuturor celor care preferă să tacă, să nu vadă, să se dezică de răspundere cu replica: „nu mă privește”. Așa se naște monstrul cu pașaport: din tăcere.
Articolul e incomod, dar necesar. Pentru că e ușor să negi realitatea, mai greu să ți-o asumi. Dar dacă nu ne asumăm acum, vom ajunge să ne mirăm că și ultimii prieteni ai României ne-au închis ușa în nas.
Suntem în 2025, cu acces la Europa, dar închistați în Evul Mediu mintal.
Până când?