Iași, șase copii morți: crimele din spitale?

Iași, septembrie 2025, crimele din spitale continuă. România se scufundă din nou în tragedie: șase copii au murit în spital, răpuși nu de boli incurabile, ci de infecții nosocomiale. O crimă tăcută, ascunsă sub rapoarte cosmetizate, unde niciun ministru, niciun manager și niciun medic nu îndrăznește să-și asume răspunderea. Este un nou episod al falimentului sistemului sanitar românesc, care transformă spitalele în locuri ale morții, nu ale vindecării.

Infecțiile nosocomiale – bomba ascunsă din spitalele românești

Infecțiile nosocomiale nu sunt o noutate pentru România. Sunt realitatea de zi cu zi, dar ascunsă cu grijă sub preș. În loc să fie recunoscute, raportate și combătute, ele sunt tratate ca un subiect tabu, pentru că ating nervul central al unui sistem bolnav: lipsa de igienă, corupția și disprețul pentru viața omului simplu.

Ce înseamnă, de fapt, o infecție nosocomială? O bacterie pe care o iei din spital, nu de pe stradă. O bacterie care circulă liber pe holuri, pe echipamente medicale, uneori chiar pe mâinile personalului. Klebsiella, Acinetobacter, Stafilococ auriu rezistent la antibiotice – nume care ar trebui să fie alarmă roșie pentru orice sistem medical. În România, ele sunt tratate cu indiferență.

Organizația Mondială a Sănătății atrage atenția de ani de zile că aceste infecții omoară milioane de oameni anual. Dar în România, oficial, sunt „aproape inexistente”. Cum să fie inexistente când intri cu o apendicită și ieși cu o septicemie? Cum să fie inexistente când saloanele miros a mucegai și pacienții împart același pat de suferință?

În realitate, cifrele sunt falsificate. Spitalele raportează un ridicol 1% cazuri, deși specialiști independenți estimează că rata reală e de 10–20%. Este minciuna oficială care permite guvernelor să spună „totul e sub control”, în timp ce pacienții devin victime statistice.

Tragedia de la Iași: șase copii pierduți

La Iași, tragedia a lovit în cel mai crunt mod posibil. Șase copii au murit în același spital. Nu de boala pentru care veniseră, ci de microbii spitalului. Părinții au dus la internare copii cu afecțiuni tratabile. Au primit în schimb sicrie mici și promisiuni că „se va face o anchetă”.

Presa a relatat că testele au identificat bacterii de tip Klebsiella și Acinetobacter – „monștrii” infecțiilor nosocomiale. Microbi rezistenți la antibiotice, greu de controlat chiar și în țările civilizate. Dar diferența e simplă: în Germania sau Franța, asemenea cazuri ar duce la demisii imediate, la anchete penale și la transparență totală. În România, ele duc la tăcere.

Răspunsul oficialilor? O comisie. Încă o comisie. Se vor aduna dosare, se vor scrie rapoarte, iar la final concluzia va fi aceeași: „nu există vinovați direcți”. În România, nimeni nu e de vină. Copiii au murit, dar sistemul merge mai departe, neatins.

Familiile îndoliate nu primesc decât compasiune ieftină. Niciun director de spital nu și-a dat demisia. Niciun ministru nu și-a asumat responsabilitatea. Politicienii ridică din umeri, iar părinții își plâng copiii.

România – țara cifrelor mincinoase

Această tragedie nu e singulară. Este rezultatul unui model de guvernare bazat pe falsificarea realității. România e țara unde cifrele nu spun adevărul, ci ce trebuie să audă Bruxelles-ul.

După Colectiv, sute de tineri arși au murit în spitale românești nu de arsuri, ci de infecții nosocomiale. Oficial, nu existau. După scandalul Hexi Pharma, când apa chioară era vândută ca dezinfectant, s-a spus că „sistemul e sigur”. După incendiile din spitale, de la Piatra Neamț sau Constanța, am auzit aceleași minciuni: „pacienții erau în stare gravă, nu puteau fi salvați”.

România e țara unde realitatea e cosmetizată. Unde cifrele se falsifică pentru a arăta bine pe hârtie. Unde pacienții mor, dar în statistici sunt sănătoși. Este un mecanism perfect de autoapărare al unui sistem corupt: minciuna instituțională.

Germania: cum arată responsabilitatea reală

Să comparăm cu Germania. Acolo, fiecare spital are un responsabil de control al infecțiilor. Acesta răspunde direct în fața autorităților sanitare și are obligația legală să raporteze cazurile. Datele sunt centralizate și publice. Dacă apare un focar, măsurile sunt luate imediat.

Managerii de spital nu sunt „pile politice”. Sunt profesioniști care pot fi demiși pe loc dacă ascund cazuri. Dacă infecțiile duc la moarte, există dosar penal, despăgubiri și cariere terminate. Asta înseamnă responsabilitate.

Robert Koch Institut publică anual rapoarte privind infecțiile nosocomiale. Orice cetățean le poate citi. Transparența e regulă, nu excepție. În România, transparența e un pericol – pentru că ar arăta dimensiunea reală a dezastrului.

Diferența nu e de tehnologie, ci de civilizație. În Germania, statul e de partea pacientului. În România, statul e de partea vinovaților.

Mușamalizarea ca politică de stat

De 30 de ani, România practică aceeași politică: mușamalizarea. De fiecare dată când apare o tragedie, statul reacționează cu aceleași instrumente: comisii, rapoarte, anchete interminabile. Scopul nu e aflarea adevărului, ci îngroparea lui.

Cazul Iași urmează acest tipar. Se va vorbi despre „situații epidemiologice complexe”. Se vor găsi explicații tehnice. Se vor arunca responsabilitățile între DSP, Minister și conducerea spitalului. Și la final, totul va fi uitat. Până la următoarea tragedie.

Mușamalizarea a devenit politică de stat. Ea protejează rețelele de interese care conduc sistemul medical. Managerii sunt numiți politic, firmele dezinfectanților sunt conectate la partide, iar ministerul e doar o umbrelă pentru toată această mafie.

Cine răspunde pentru crimele din spitale?

Răspunsul simplu: nimeni.

În România, lanțul vinovățiilor se pierde în hățișul birocratic. Ministerul spune că vinovat e spitalul. Spitalul dă vina pe DSP. DSP aruncă responsabilitatea pe personal. Personalul spune că „nu are condiții”. La final, nimeni nu e vinovat, iar victimele rămân doar statistici.

Familiile care caută dreptate trebuie să meargă ani de zile prin tribunale. Procesele sunt tergiversate, dosarele se prescriu, vinovații scapă. În timp ce sistemul își protejează oamenii, alți pacienți intră pe ușa spitalului și ies direct la morgă.

Aceasta este realitatea: spitalele ucid, iar statul acoperă.

Legea răspunderii guvernanților – singura soluție

În fața acestui faliment, singura soluție reală este o lege a răspunderii guvernanților. Constituția permite inițiativa cetățenească, iar un astfel de proiect ar putea schimba paradigma.

Funcționari și manageri demiși automat pentru decizii ilegale sau mușamalizări.
Regres financiar: statul plătește familiilor despăgubiri și recuperează banii de la vinovați.
Registru public al actelor ilegale și al responsabililor, ca să nu mai fie reciclați în alte funcții.

Aplicată la Iași, această lege ar fi dus la demisia imediată a conducerii spitalului, la ancheta penală a celor care au ascuns cazurile și la despăgubirea rapidă a familiilor. Așa arată responsabilitatea într-un stat normal.

Pentru detalii suplimentare și explicații extinse, vezi analiza CBCRO: Legea răspunderii guvernanților – inițiativă cetățenească.

Crimele din spitale fară criminali

Șase copii au murit la Iași. Nu de boală, ci de indiferență. România nu e ucisă de lipsa medicamentelor, ci de lipsa răspunderii. Spitalele au devenit camere de tortură, iar pacienții – victime colaterale ale unui sistem mafiot.

Legea răspunderii guvernanților nu mai e o idee. Este o urgență națională. Fără ea, vom mai plânge alți copii, alți părinți, alți oameni uciși de spitalele românești. Și vom continua să ne întrebăm, degeaba: cine răspunde pentru crimele din spitale?