Minciuni distribuite de o jurnalistă născută în 1989, despre așa-zisa „rușine a reginei Elisabeta la întâlnirea cu Ceaușescu”, au ajuns să facă turul internetului românesc și să fie prezentate ca „istorie certă”. Povestea cu regina Elisabeta ascunsă în tufișuri la Palatul Buckingham, disperată de vizita cuplului Ceaușescu din 1978, a fost preluată de site-uri precum ȘtiriPeSurse și rostogolită pe rețele sociale până a devenit „adevăr” pentru un public care oricum nu mai citește decât titlurile. În realitate, tot episodul este o anecdotă fabricată abia după anul 2000, lansată într-un documentar de televiziune, reciclată de tabloide occidentale și adusă în România ca „istorie oficială” de presa dependentă de bugete.
Articolul original semnat de Nicoleta Nicolau poate fi citit aici: ȘtiriPeSurse – „România și rușinea regală britanică: Regina Elisabeta, disperată de Ceaușescu, s-a ascuns în tufișuri: ‘Îi considera îngrozitori’”.
Protocolul regal și vizita din 1978
Ca să înțelegem minciuna, trebuie să pornim de la protocolul regal. La Palatul Buckingham nu intră nimeni „ca la bulevard” și nu există vizite „pe persoană fizică”. Toate vizitele de stat se fac la invitația oficială a monarhului, în acord cu guvernul britanic, și respectă un protocol rigid.
În iunie 1978, Nicolae Ceaușescu a fost invitat la Londra de guvernul laburist condus de James Callaghan, cu acordul Casei Regale, ca parte a unei strategii diplomatice clare: stimularea autonomiei României față de Moscova. Vizita s-a desfășurat cu gardă de onoare, defilare de trăsuri, banchet oficial, convorbiri la cel mai înalt nivel și conferințe de presă. Totul a fost protocolar, fără „rușini” și „fugă prin tufișuri”.
Un studiu academic, „Ceaușescu’s State Visit to Great Britain, June 1978” de Gavin Bowd și Mioara Anton, publicat de University of St Andrews, arată limpede:
„Vizita s-a concentrat pe știri pozitive, reproducând extrase favorabile lui Ceaușescu. […] Aflat la apogeul puterii, Ceaușescu se confrunta cu primele critici. Respectarea drepturilor omului devenise problematică, în ciuda semnării Actului Final de la Helsinki.”
(documentul aici)
Ce scria presa britanică despre Biserică și România
Dacă deschidem arhivele ziarelor britanice din iunie 1978, găsim critici, dar nu anecdote. The Times nota:
„Suntem recunoscători că teribila persecuție a Bisericii din perioada ocupației ruse s-a terminat și că credința creștină rămâne o inspirație și o influență pentru milioane de români.”
Acesta este un fapt istoric ignorat azi: în 1978, chiar britanicii recunoșteau că odată cu Ceaușescu încetase teroarea împotriva Bisericii, impusă de sovietici în anii ’50. După 1989, aceeași presă și aceiași manipulatori au întors povestea pe dos: brusc, Ceaușescu a devenit „distrugătorul bisericilor”.
Adevărul este mai nuanțat. Da, în anii ’80, politica de „sistematizare” a dus la demolări de biserici în București. Dar asta a fost o politică urbanistică și de control, nu o persecuție religioasă în stil sovietic. Totuși, presa post-revoluționară a scos din context și a suprapus perioade diferite. Rezultatul: românii nu mai știu că în 1978 Occidentul scria exact invers.
Iată manipularea în stare pură: documentele și arhivele sunt uitate, iar minciuna repetată la televizor devine „adevăr” în memoria colectivă.
Robert Hardman și fabrica de anecdot
De unde vine, așadar, povestea „rușinii reginei”? Din anii 2000. Robert Hardman, jurnalist britanic născut în 1965, avea doar 13 ani în 1978. Nu putea fi martor, nu era jurnalist, nu era nici măcar stagiar. Cariera lui a început abia după anii ’80–’90, ca reporter la Daily Mail și Daily Telegraph.
Ulterior, Hardman s-a specializat în documentare și biografii regale. Printre lucrările sale se numără Monarchy: The Royal Family at Work (2007), Queen of Our Times (2022) și Charles III: The Inside Story (2023). Toate au același stil: povești de culise, relatări colorate, interviuri cu „surse apropiate”, fără arhive diplomatice sau documente istorice.
Povestea cu „tufișurile” apare pentru prima dată în documentarul ITV Queen: Inside the Crown (2020), unde Hardman spune simplu: „se spune că regina, văzându-i pe Ceaușești, s-ar fi ascuns într-un tufiș ca să-i evite”. O formulare de bârfă, transformată ulterior în „istorie”.
De aici, tabloidele au explodat. People a scris: „Queen Elizabeth once hid in a bush to avoid ‘monster’ who was invited to Buckingham Palace” (link aici). The Independent a titrat: „Queen ‘hid in bush’ to avoid brutal Romanian dictator Nicolae Ceaușescu” (link aici).
Astfel, o glumă de culise a devenit „adevăr mediatic” doar prin forța titlului.
Cum presa românească a rescris istoria la ordin
Problema apare când povestea intră în România. Site-uri precum ȘtiriPeSurse, care se autoproclamă „independente”, preiau titlurile tabloidelor și le servesc drept istorie. Nicoleta Nicolau scrie despre „cel mai stânjenitor moment din istoria vizitelor la Londra”, îl combină cu episoade reale despre Carter, Obama sau Macron, și creează o salată mediatică perfectă pentru clickbait.
Rezultatul? Publicul român, care consumă informația doar din titluri, înghite povestea ca pe o certitudine. Nu mai caută The Times din 1978, nu mai verifică studiile academice. Rămâne cu impresia fixată: „până și regina Angliei s-a ascuns de Ceaușescu.”
Aceasta este manipularea pură: o bârfă devenită anecdota unui biograf de curte, transformată în titlu tabloid, reciclată în România ca „istorie oficială” și livrată unui public pregătit să creadă orice îi confirmă prejudecățile.
Publicul spălat pe creier și amnezia programată
Manipularea funcționează pentru că există teren fertil. Românii au fost învățați să citească doar titlurile. Reuters Institute (2023) arată că 71% își iau știrile principale de pe rețele sociale, iar peste jumătate recunosc că citesc doar titlul. Edelman Trust Barometer (2023) spune că 62% dintre tinerii urbani au încredere „ridicată” în presa online autoproclamată „independentă”.
Aceasta este generația #rezist, crescută cu retorica ONG-urilor lui Soros. Li s-a spus ani la rând că presa mainstream e „adevărul” și că orice altă sursă e „fake news”. Rezultatul? O generație care nu mai verifică nimic. Care ia titlul drept certitudine. Care citește „rușinea reginei” și spune: „Sigur așa a fost.”
Aici e cheia: istoria care rămâne în capul românilor nu e cea din arhive și cărți, ci cea pe care o repetă presa oligarhilor. Când spui o minciună suficient de des și o pui pe toate televiziunile, ea devine memorie colectivă.
Presă manipulativă
Așa se rescrie istoria în România: nu prin arhive și cărți, nu prin documente și cercetări academice, ci prin titluri repetate la nesfârșit. O glumă lansată de un biograf de curte la Londra, la peste 40 de ani după vizita din 1978, a ajuns să fie „adevăr oficial” pentru români, doar pentru că presa dependentă de bugete a decis s-o servească pe post de știre.
În 1978, The Times scria limpede: „teroarea împotriva Bisericii s-a terminat odată cu Ceaușescu”. În 1989, aceiași manipulatori care dețineau televiziunile spuneau invers: „Ceaușescu a distrus bisericile.” Niciun român nu mai citea documentele, nimeni nu mai verifica arhivele. Ce a rămas în minte? Nu adevărul, ci minciuna repetată.
Și aici e drama noastră: românii au fost învățați să uite propria istorie și să o consume doar prin ceea ce le oferă presa. Dacă oligarhii decid că Ceaușescu e doar grotesc, atunci așa rămâne. Dacă decid că România e doar „de râsul lumii”, atunci asta se imprimă în mintea colectivă. Și, peste ani, copiii vor repeta mecanic aceste clișee, fără să știe că există și alte pagini ale realității.
Un popor care își lasă istoria rescrisă prin titluri nu mai e un popor liber. Este o turmă care trăiește din lozinci, nu din memorie. Și exact asta se dorește: să nu mai știm că am avut momente de demnitate, că am fost jucați în marile jocuri diplomatice, că uneori am reușit să ne apărăm Biserica și tradiția. Dacă uităm aceste lucruri, rămânem doar cu rușinea fabricată de alții.
Adevărul istoric nu e comod, dar e singura armă care ne mai poate salva. Pentru că minciuna, oricât de frumos ar fi ambalată, distruge încrederea unui popor în sine. Iar un popor fără încredere nu mai are viitor.
România nu va renaște prin anecdotele tabloidelor și prin titlurile presei plătite de partide. România va renaște atunci când românii vor avea curajul să caute adevărul în documente, nu în glume; în arhive, nu în clickbait. Când nu vom mai accepta să fim „rușinea” altora, ci vom înțelege că avem demnitatea noastră, chiar și în cele mai grele momente ale istoriei.
Până atunci, vom rămâne prizonierii unei povești cu tufișuri. Și asta este, de fapt, adevărata rușine a poporului român.
