Europa e realiniată în tăcere, România e exclusă din joc și abandonată ca stat de consum, fără granițe sigure, fără suveranitate și fără viitor.
România nu mai e subiect. E obiect. Nu joacă. E jucată.
Trăim vremuri în care hărțile se redesenează fără să se tragă focuri de armă. Se discută tăcut, pe canale diplomatice nevăzute, despre „pace”, despre „restructurare regională”, despre „stabilitate”. Nu e nevoie de avioane, doar de acorduri.
Iar când se împart influențele, România nu e invitată la masă. România e pe masă.
O țară cu granițe estice deschise și vestice abandonate. O frontieră care permite orice: contrabandă, trafic, migrație haotică. Un stat care nu și-a asigurat nici estul, nici vestul. Un stat care, în plină criză globală, a fost transformat într-un supermarket regional, dar fără pază.
România nu e membru al Europei reale. Ci doar al Europei de sacrificiu.
Ni s-a spus că suntem „parte din familia europeană”. Realitatea e că suntem doar piață de desfacere și spațiu tampon.
- Europa avansează sistemul EES – control digital, mobilitate supravegheată, cetățeni monitorizați.
- România? Cu infrastructură găurită, frontiere scurse, și conducători care semnează orice li se pune pe masă.
În timp ce Europa își securizează nucleul, România rămâne un stat slab, incapabil, cu o elită politică care preferă să fie vasală decât responsabilă.
Visa Waiver? Anulat. Încrederea? Retrasă. Semnalul? Clar.
Administrația Trump a vorbit în limbajul pe care Bucureștiul refuză să-l recunoască:
- 1 mai: „Nu vă temeți de propriii oameni.”
- 2 mai: România, exclusă din Visa Waiver.
- 3 mai: Românii – trimiși la tombolă, la mila unui sistem birocratic.
Nu sunt coincidențe. Sunt pași diplomatici de detașare, de deconectare.
România este considerată nesigură, instabilă, neliberă.
Eliminarea lui Călin Georgescu, farsă electorală cu Simion, și interimatul de paie
Când poporul a ales în decembrie 2024, sistemul s-a speriat. Georgescu trebuia să plece. A fost înlăturat prin CCR, la ordin. A urmat interimatul lui Ilie Bolojan, cu plecăciune la Elysee, nu în fața poporului.
În mai, alegerile sunt „reorganizate”. George Simion – figura simbolică a rezistenței – e lăsat să candideze, dar toți știu jocul:
e un decor pentru a legitima o dictatură soft, cu zâmbet european și cenzură românească.
Europa se reconstruiește. România e deja pierdută.
În tăcere, în Golf și în capitalele lumii, se trasează noile linii de influență. Iar România, stat fără coloană vertebrală, cu lideri corupți și popor dezarmat, e prima la cedat.
Nu ca recompensă, ci ca pagubă asumată.
Nu ca aliat, ci ca abandon.
Concluzie – România nu e condusă. E lichidată.
Nimeni n-a tras un glonț. Și totuși, România e o victimă.
Nimeni n-a declarat război. Și totuși, România e o pradă.
Pentru că trădarea nu vine de la Moscova sau Washington. Vine de la București.
Clasa politică vinde ce nu le aparține: suveranitatea, votul, poporul.
Iar poporul? Încă speră că cineva îl va apăra. Nu o va face nimeni. Pentru că în jocul mare, când nu te aperi singur, nu exiști.
România, pe masă? Hai să fim serioși.
Ne place drama. Sună bine: „România, pradă fără război”, „vândută la bucată”, „condusă de trădători”. Dar realitatea e mai plictisitoare: nu suntem excluși, suntem doar prost reprezentați. Nu suntem abandonați, doar conduși fără busolă. Și nu, nu ne vinde nimeni – se dau singuri, pe funcții și contracte.
Visa Waiver? Da, l-am ratat – dar din cauza birocratului român, nu a vreunui complot mondial. Iar George Simion? Simbol de rezistență? Să fim serioși: e mai mult decor electoral decât salvator național.
Adevărul e că România nu e pierdută. Doar obosită. De aceeași clasă politică, de aceleași promisiuni, de aceleași texte alarmiste. Nu ne „lichidează” nimeni. Doar dacă stăm și aplaudăm în timp ce ne plângem pe Facebook.
Știu că sună bine „România e pe masă”, dar hai să nu ne luăm doar după titluri dramatice.
Nu ne-au vândut, ne-am lăsat conduși prost. Nu ne-au scos din joc, n-am știut să jucăm, noi doar am dansat…
Visa Waiver? Da, l-am ratat, dar nu din cauza Washingtonului, ci a “birocrației” noastre.
Și nu, nimeni nu „ne lichidează”. Doar dacă stăm cu mâinile în sân și așteptăm salvatori cu steaguri.