„Descoperirea Americii” în stil românesc
În România, adevărurile cele mai banale sunt prezentate de presă drept revelații.
Un reporter „economic” poate să iasă în față și, cu o solemnitate ridicolă,
să anunțe că infrastructura este „călcâiul lui Ahile” al țării, ca și cum milioane
de oameni care pierd zilnic ore întregi pe drumurile sparte n-ar fi știut asta.
Ceea ce pentru cetățean este o realitate dureroasă, pentru jurnalistul de redacție
devine subiect de senzație: date Eurostat, grafice și concluzii scrise cu aer de expert.
În realitate, nimic nou sub soare – doar o altă formă de a vinde abureală.
Aceasta este esența propagandei moderne: nu minciuna grosolană, ci
jumătatea de adevăr. Se vorbește despre „creșteri record” în transporturi,
ca să creeze impresia de progres, dar se evită mereu adevărul incomod – faptul că România
nu este ținută pe loc de incompetență, ci de o strategie clară care o condamnă să rămână
periferie. Se laudă dezvoltarea logisticii, dar se trece sub tăcere că lipsa autostrăzilor
și a căilor ferate moderne nu este un accident, ci o decizie. Se scrie mult despre
„călcâiul lui Ahile”, dar nu se spune cine ține cuțitul înfipt în acest călcâi.
România, campioană pe hârtie – sclav pe teren
Statisticile oficiale arată că România a înregistrat în ultimul deceniu
cea mai mare creștere a volumului de marfă transportată rutier din Uniunea Europeană:
aproape +70% față de 2013. În 2023 am raportat circa 29 de miliarde de tone-kilometru.
La prima vedere, pare spectaculos, un motiv de mândrie națională. Însă aici intervine capcana:
Polonia are de șase ori mai mult. Diferența nu este una de muncă sau de hărnicie,
ci una de infrastructură și strategie. Polonia a fost pregătită să devină un hub logistic,
România a fost condamnată să rămână doar piață de consum și depozit ieftin.
Explicația „oficială” pe care o servesc analiștii este că Polonia este mai mare, mai
diversificată, mai integrată. Explicația reală este simplă: Polonia a primit infrastructură,
România a primit promisiuni. Autostrăzi poloneze construite cu bani europeni, coridoare feroviare
interconectate direct cu Germania, portul Gdansk transformat în hub NATO și economic. În schimb,
România a rămas cu șantiere inaugurate la televizor și amânate la nesfârșit.
Infrastructura ca armă geopolitică
Puțini români realizează că infrastructura nu înseamnă doar asfalt și șine de tren,
ci este o armă geopolitică. Ții o țară fără autostrăzi și căi ferate moderne –
o ții captivă, îi încetinești comerțul, îi limitezi exporturile și o obligi să devină doar
piață de consum. În lipsa acestor artere, economia nu respiră, iar o națiune întreagă
rămâne la periferia Europei.
Bruxelles și Berlin au înțeles perfect acest lucru și au acționat în consecință.
De aceea Polonia a primit autostrăzi și coridoare feroviare rapide către Germania,
iar România a primit promisiuni și proiecte amânate la nesfârșit. Un hub logistic real
la Marea Neagră ar fi fost concurență directă pentru Rotterdam și Hamburg, așa că soluția
a fost simplă: România trebuie să rămână dependentă și controlată.
Constanța – port strategic sau victimă geopolitică?
Se vorbește mult azi despre rolul portului Constanța, mai ales de când războiul din
Ucraina a forțat exporturile de cereale prin România. Dar să fim cinstiți:
dacă nu izbucnea războiul, Constanța era aproape mort. Nu pentru că nu ar fi avut
potențial, ci pentru că a fost lăsat intenționat în umbră. În timp ce Polonia a primit
investiții uriașe în portul Gdansk,
România a văzut proiecte de modernizare blocate și conexiuni rutiere întârziate.
Comparați: Portul Rotterdam
gestionează anual peste 400 de milioane de tone de marfă. Constanța, în anii buni,
abia trece de 60–70 de milioane. Nu pentru că nu ar putea mai mult, ci pentru că nu are
conexiuni rapide. Fiecare container pierde ore sau zile pe drumuri improprii. Constanța
nu este nod, este capăt de linie.
Dunărea – comoara ignorată
România are un atu unic: Dunărea. Conform
Eurostat, aproape
20% din transporturile noastre se fac pe apă, procentul al doilea ca mărime din UE.
Aceasta este o resursă strategică uriașă. Dunărea poate lega Marea Neagră de inima Europei,
prin porturi interioare și rețele intermodale. Însă lipsesc investițiile în porturi modernizate,
lipsesc legăturile feroviare eficiente, lipsesc autostrăzile de conexiune.
Imaginați-vă ce ar însemna o autostradă reală Constanța–Arad, dublată de o linie feroviară
de mare viteză și porturi dunărene integrate. România ar deveni arteră economică pentru Est–Vest.
Dar tocmai de aceea aceste proiecte au fost îngropate. Pentru că ar transforma România dintr-o
periferie într-un nod central, iar asta nu era în interesul celor care conduc jocul european.
Propaganda „economică”: jumătăți de adevăr
Articolele care circulă azi sunt propagandă prin abureală. Ți se spune:
„România are creșteri record, dar are nevoie de autostrăzi”. Pare logic, dar este o
minciună prin omisiune. Nu ți se spune că lipsa autostrăzilor este intenționată.
Nu ți se spune că Bruxelles nu vrea un Constanța puternic. Nu ți se spune că Polonia a fost
avantajată strategic, iar România a fost ținută ca hamal. Aceasta este presa progresistă:
nu te minte direct, dar te ține captiv în jumătatea de realitate convenabilă stăpânilor.
Tipologia românului progresist european extremist
Propaganda nu funcționează fără consumatori. România a produs, în ultimele decenii, o tipologie
aparte: românul progresist european extremist. Cine este el? Este individul care
repetă papagalicește sloganele Bruxelles-ului: „Europa ne dă bani, trebuie să fim recunoscători”,
„Autostrăzile vin dacă facem reforme”, „Nu există alternativă la Vest”.
Acest român se uită cu dispreț spre Est, dar nu vede că Estul vine inevitabil spre Vest,
iar România ar putea fi punte, nu periferie. Este omul care râde de orice idee patriotică,
etichetând-o imediat „legionară” sau „putinistă”, dar care acceptă fără crâcnire să fie slugă
în propria țară. El este periculos, nu doar prost. Pentru că legitimează propaganda și atacă
pe oricine îndrăznește să spună adevărul.
Călin Georgescu și alternativa Estului
În primăvara 2024–2025, Călin Georgescu spunea limpede:
România trebuie să-și construiască o axă spre Est. Estul vine spre Vest.
Nu era o metaforă, ci o strategie. Asia, Rusia, Turcia – toate împing fluxuri comerciale
spre Europa. România ar putea fi nodul natural. Constanța, Dunărea, coridoarele Est–Vest
pot transforma țara într-o putere logistică. Dar pentru asta este nevoie de voință politică.
Și exact asta lipsește. Mafia internă, servilă Bruxelles-ului, nu vrea o Românie puternică.
România între hamal și nod strategic
România se află astăzi la o răscruce. Creșterea logisticii și a spațiilor industriale
este reală, dar conjuncturală, legată de războiul din Ucraina. Dacă mâine conflictul s-ar încheia,
fluxurile s-ar reorienta, iar România ar rămâne din nou periferie. De aceea, discuția nu este
doar despre „autostrăzi și căi ferate”. Este despre suveranitate și viziune.
Despre a alege dacă vrem să fim în continuare hamalii Europei sau dacă avem curajul să devenim
nod strategic între Est și Vest.
Concluzie CBCRO
Presa „mainstream” descoperă America la fiecare articol, dar adevărul este simplu:
România nu este lăsată să se dezvolte. Constanța trebuia să rămână mort,autostrăzile trebuiau să întârzie, iar România trebuia să rămână sluga perfectă – bună de
muncă grea, slabă în exporturi, mereu dependentă de alții.
Întrebarea este cât mai acceptăm. Vom continua să aplaudăm propaganda și să înghițim abureala?
Sau vom ridica în sfârșit capul, construind o Românie care să fie nod strategic adevărat?
Adevărul este că nu Bruxelles-ul decide soarta României. O decidem noi,
dacă avem curajul să ne desprindem de rolul de slugi și să devenim în sfârșit stăpâni pe
propriul destin.
