Semnalul tăcerii s-a auzit mai puternic decât orice discurs diplomatic: după alegeri controversate și tăcerea partenerilor strategici, România rămâne singură într-o regiune tot mai nesigură.
Când victoria lui Nicușor Dan a fost anunțată în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din mai 2025, o parte semnificativă a presei românești — în special cea declarată „independentă”, dar dependentă de granturi europene și finanțări guvernamentale — a reacționat cu euforie. Se vorbea despre o „reconfirmare a direcției europene”, despre „revenirea tehnocrației la Cotroceni”. Faptul că în decembrie 2024 alegerile prezidențiale fuseseră anulate printr-o decizie controversată a Curții Constituționale, invocând presupuse vicii de constituționalitate în candidaturile independente, a fost trecut sub tăcere. Candidatura blocată a lui Călin Georgescu, sprijinit de un curent popular antisistem, a fost ștearsă din peisajul media ca și cum n-ar fi existat.
În acest context, reacția Ambasadei Statelor Unite a fost cu atât mai elocventă. Un comunicat sec, fără nicio felicitare personalizată pentru președintele ales.
Așteptăm cu interes să colaborăm cu Nicușor Dan, în calitate de președinte al României, și cu noul guvern
U.S. Embassy Bucharest, pentru a promova prioritățile noastre comune, precum apărarea, energia și parteneriatele comerciale.
, pentru a promova prioritățile noastre comune, precum apărarea, energia și parteneriatele comerciale.Iar contextul diplomatic tensionat era deja instalat: în martie 2025, cu două luni înaintea alegerilor, Departamentul pentru Securitate Internă al SUA confirmase retragerea României din programul Visa Waiver, invocând preocupări legate de securitate și criterii neîndeplinite. Tăcerea s-a instalat nu doar la Cotroceni, ci și în redacțiile care anterior jubilaseră.
Această tăcere — rece, calibrată diplomatic, dar deloc neutră — transmite un mesaj clar: pentru Washington, România nu mai este, în forma actuală, un aliat de încredere și predictibil pe flancul estic.
Un partener riscant, izolat și nereformabil
România are o poziție geostrategică esențială în regiunea Mării Negre. Însă, politic și diplomatic, se află într-un context tot mai fragil. Serbia și Ungaria cultivă deschis relații privilegiate cu Federația Rusă. Bulgaria e scindată între Bruxelles și interesele pro-ruse ale unor partide naționale. În acest peisaj, România este, în mod paradoxal, singura țară care mimează loialitatea euro-atlantică printr-o clasă politică compromisă, dominată de rețele administrative învechite și lipsită de viziune.
Statele Unite și-au început, fără tam-tam, o repoziționare. În mai 2025, compania Lockheed Martin a renunțat la proiectul strategic din Oradea, care urma să fie finanțat prin PNRR. Deși decizia a fost prezentată ca fiind motivată de lipsa unor „condiții economice favorabile”, surse apropiate proiectului au indicat incertitudinea juridică, instabilitatea legislativă și ezitările părții române în asumarea responsabilităților. Lipsa unui ambasador american la București și mesajele rezervate transmise după alegeri confirmă tendința de răcire a parteneriatului strategic.
Scurta beție pro-europeană
„România se reintegrează în Europa”, au clamat analiștii de casă ai establishmentului bruxellez. Dar, în realitate, România se izolează. Fără SUA ca garant militar, fără investiții americane consistente, România rămâne în grija unei Uniuni Europene care — în contextul conflictului din Ucraina, al incertitudinilor politice din Franța și Germania, și al ascensiunii suveranismului — nu mai are capacitatea de a securiza propriul flanc estic.
Războiul din Ucraina nu se va încheia printr-o soluție militară, ci prin una diplomatică. Cu cât se va ajunge mai repede la un acord privind încheierea acestui conflict, cu atât vor fi mai puține victime și distrugeri.
U.S. Embassy Bucharest
Administrația Trump, aflată în al doilea mandat, explorează deschis o recalibrare strategică: dezangajare graduală din Europa de Est, întărirea prezenței în Indo-Pacific și, posibil, o coabitare pragmatică cu Rusia, în vederea stabilizării zonei euro-asiatice. În această ecuație, România — condusă de un președinte lipsit de susținere populară reală și de un guvern tehnocrat fără legitimitate profundă — nu mai reprezintă un punct fix.
Ceea ce nu se spune: abandonul nu e anunțat
SUA nu vor face un anunț oficial de retragere. Dar vor înceta să participe la inițiative comune. Vor reduce prezența în cadrul exercițiilor NATO. Vor redirecționa resurse către zone cu mai mult potențial de loialitate și eficiență. Iar când criza va exploda, România va descoperi că eurofilia fără ancore de securitate este un discurs gol.
Semnalul tăcerii nu este un accident. Este o poziționare. Un avertisment. SUA nu mai investesc emoțional în ostaticii propriei corupții. România — în actuala ei formă politică — e singură. Și încă nu a realizat acest lucru.
Dar până atunci, să-i lăsăm pe cei cu diplome strălucitoare și mintea prăfuită în teorii despre „statul de drept european” să se felicite reciproc. Să-i lăsăm pe drogații fericiți și pe proștii cu smartphone să se bucure că au ales un olimpic la matematică. Un om care pare să fi rămas tot acolo — în copilăria lui idealizată, unde ecuațiile au soluții unice, iar realitatea nu intră în subiectul de examen.
În timp ce ei aplaudă viitorul luminos, realpolitik-ul își face calculele. Și în aceste calcule, România pare tot mai des trecută cu roșu.