Sicriul lui Grigore Alexandru Ghica, ultimul domn al Moldovei, a fost întâmpinat cu fanfară, onoruri militare și discursuri. Pe scenă, la Opera Națională, s-au strâns oficiali, preoți și descendenți, în timp ce afară, în frigul dimineții, câțiva oameni simpli priveau cortegiul fără să știe exact de ce.
Pentru stat, a fost o repatriere solemnă. Pentru istorie, o întoarcere cu gust amar: omul trădat de boieri se întoarce într-o țară care trăiește, încă, din aceeași trădare. În noiembrie 2025, România și-a adus acasă un domnitor pierdut de aproape două secole.
Grigore Alexandru Ghica – Domnitorul care a vrut să aducă legea printre oameni
Grigore Alexandru Ghica s-a născut în 1807 într-o Moldovă de margine, prinsă între Imperiul Otoman și influența rusă. Când a ajuns domn, în 1849, țara era un teritoriu fragil, cu drumuri de noroi, cu mănăstiri bogate și sate în mizerie.
A vrut să aducă puțină lumină. În 1850 a înființat Corpul de Jandarmi, după model francez, imaginând o forță de ordine menită să protejeze viața rurală și drumurile comerciale. În realitate, primele patrule au fost puse în slujba boierilor și a mănăstirilor, pentru a apăra moșiile și a strânge birurile.
Între idealul de „ordine publică” și practica de „ascultare a stăpânului” s-a născut un reflex care n-a mai dispărut niciodată: instituția care păzește liniștea celor puternici.
Cu toate acestea, domnitorul a continuat reformele: a abolit robia romilor (1855), a permis presa liberă, a încurajat școlile și a visat la o unire a Principatelor. A vrut un stat modern, în care legea să fie pentru toți.
Dar modernitatea, în Moldova de atunci, era un delict. Boierimea se temea că pierde privilegiile, clerul că pierde influența, iar marile puteri – controlul.
Căderea domnitorului – scandalul Hârnav și începutul sfârșitului
Niciun om nu cade brusc din lumină; se prăbușește încet, sub greutatea trădării și a minciunii.
Așa a fost și în iarna lui 1853, când Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, a descoperit ceea ce toți bănuiau, dar nimeni nu voia să vadă: că în chiar inima statului pe care încerca să-l curețe se afla putregaiul.
Un grup de falsificatori — boieri de mâna a doua, funcționari și avocați — prezentau în tribunale acte, testamente și hrisoave false, furând averi, moșii și destine. Cazul, cunoscut mai târziu drept scandalul Hârnav, a zdruncinat tot Iașul.
Domnitorul a ordonat o anchetă. Dar ceea ce a descoperit l-a lovit direct în inimă: printre cei implicați se aflau oameni apropiați de el, iar în spatele rețelei se întrevedea umbra chiar a președintelui Sfatului Administrativ, logofătul Nicolae Canta, unul dintre stâlpii sistemului.
Ghica a fost șocat. Încă mai credea, poate naiv, că legea și cinstea pot învinge corupția.
Dar când a înțeles că întreaga administrație e infestată, ceva s-a rupt în el.
În 26 ianuarie 1853, Nicolae Suțu, martor al epocii, nota în memoriile sale că l-a găsit pe domnitor „divagând, amestecând fapte și vorbe fără legătură”, convins că dușmanii îl acuză de fals și vor să-l compromită.
Era începutul unei căderi nervoase acute, semn al unei minți care nu mai putea suporta trădarea.
În aceeași zi, Ghica a emis un ofis prin care îi încredința lui Suțu conducerea provizorie a guvernului, „din cauză de boală”.
În noaptea următoare a încercat să-și pună capăt zilelor, rănindu-se cu un foarfece.
A fost salvat, dus la moșia de la Hărpășești, în casa Mavrocordaților, unde a încercat să se vindece.
Dar rana nu era doar fizică — era rana încrederii.
După două luni, în martie 1853, s-a întors la Iași și a reluat domnia.
Pe dinafară, părea același om. Înăuntru, însă, se rupsese definitiv de lumea boierilor și de iluziile sale despre cinste.
De atunci și până la exilul din 1856, domnitorul a fost un om însingurat, bolnav, dar lucid, care vedea prea bine că reformele lui nu mai au viitor într-o țară unde legea era o afacere și adevărul – o slăbiciune.
Într-un fel, acolo, în acea cameră în care a încercat să-și ia viața, a murit prima dată.
Exilul de la Paris n-a fost decât prelungirea unei morți începute la Iași, sub privirile celor care au ales să-l piardă pentru a nu se schimba.
Trădarea ca sistem
După Războiul Crimeii, presiunea externă a devenit insuportabilă. Rusia, Turcia și Austria își disputau teritoriul moldovenesc.
Ghica, văzând că nu mai are sprijin, a ales poporul și ideea unirii.
Boierii l-au abandonat.
Au scris rapoarte false, au alimentat suspiciuni la Istanbul și la Petersburg, și l-au făcut să pară un domn nesupus, „necontrolabil”.
A fost forțat să abdice.
S-a retras în exil, la Paris. În 1857, a murit acolo – bolnav, dar mai ales dezamăgit. A fost îngropat într-un mic cimitir de lângă Sena, fără onoruri, fără bocete.
Trădarea lui Ghica nu a fost un accident, ci o regulă românească: cine vrea să schimbe ceva, sfârșește singur.
De la Cuza la reformatorii moderni, de la profesori și medici plecați până la tinerii care protestează și sunt ridiculizați, povestea e aceeași.
Trădarea nu mai poartă astăzi firman, ci pozează în competență: un sistem care își devorează liderii și recompensează servilismul.
Umbra Jandarmeriei
Când uniformele albastre ale Jandarmeriei au flancat sicriul domnitorului la Opera Națională, istoria s-a privit în oglindă.
Instituția creată pentru „ordine” a fost, în multe epoci, instrumentul care a păstrat liniștea nedreaptă.
În 1907, jandarmii au tras în țăranii care cereau pământ. În comunism, au fost folosiți pentru „reeducare”. În democrație, au păzit contractele și gardurile, nu oamenii.
Jandarmul nu e vinovat; e doar simbolul statului care-și confundă propria siguranță cu libertatea cetățeanului.
De la biciul secolului XIX până la scutul de plastic al secolului XXI, rolul e același: să liniștească poporul, nu să-l apere.
Că astăzi Jandarmeria Română organizează repatrierea lui Ghica e, poate, cel mai ironic gest de continuitate.
Uniforma e aceeași, doar imperiile s-au schimbat.
Țara care își onorează morții și-și ignoră viii
Ceremonia din 2025 a fost impecabilă.
Au vorbit generali, primari, istorici, preoți. S-a vorbit despre „viziunea domnitorului” și „datoria de a ne cinsti eroii”.
Dar nimeni nu a întrebat de ce țara care aduce înapoi un reformator nu are loc pentru reformatori vii.
România îi venerează pe cei care nu o mai pot deranja. Le face statui, le dă nume de bulevarde, le ține slujbe.
Dar oricine încearcă, astăzi, să schimbe ceva în sistem e tratat exact ca Ghica: suspect, izolat, ridiculizat.
Trădarea s-a rafinat. Nu se mai face prin comploturi de cancelarie, ci prin tăcere, prin discreditare mediatică, prin indiferență.
Dramatismul vieții românești
România are un talent rar: să trăiască la marginea propriei istorii.
Satele se golesc, orașele se sufocă, iar oamenii buni pleacă.
Cei rămași privesc de pe margine cum trecutul e folosit ca spectacol și viitorul ca amenințare.
Poporul care odinioară nu se putea răscula pentru că era înlănțuit, astăzi nu se mai ridică pentru că e obosit.
Ne place să credem că trăim într-o lume liberă, dar libertatea fără demnitate e doar un decor.
Drumul de la boier la „ciocoi” a fost scurt; mentalitatea, aceeași.
Statul continuă să-și ceară birul sub alte forme: taxe, birocrație, tăcere.
Jandarmeria păzește ordinea, dar ordinea cui?
Biserica binecuvântează puterea, dar puterea cui?
Iar poporul, la fel ca în vremea lui Ghica, a rămas spectator la propria istorie.
Paradoxul repatrierii lui Grigore Alexandru Ghica
Când sicriul domnitorului a fost depus în lumina scenei de la Opera Națională, momentul a fost filmat din toate unghiurile.
O țară întreagă s-a uitat la televizor la propria memorie.
Dar în spatele cadrelor frumoase, paradoxul a rămas: cel care a fost trădat pentru că a vrut să ridice poporul e adus acasă de instituțiile care astăzi se tem de popor.
Repatrierea ar fi trebuit să fie o reconciliere. În schimb, a devenit o reconstituire.
Domnitorul e primit înapoi ca un simbol, nu ca o conștiință.
Și astfel, istoria nu se închide, ci se repetă.
Oglinda
În oglinda istoriei se văd două chipuri: al lui Ghica, reformatorul, și al nostru, cei care l-am uitat.
El a murit crezând într-o Moldovă care putea fi liberă.
Noi trăim într-o Românie care crede că libertatea e suficientă.
Dar între cele două e un fir nevăzut: demnitatea.
Fără ea, ordinea e doar frică, legea e doar decor, iar repatrierile sunt doar evenimente televizate.
Dacă vrem cu adevărat să-l primim pe Grigore Alexandru Ghica acasă, ar trebui să-l aducem nu doar în cimitir, ci în conștiință.
Să ne întrebăm cum am ajuns să trăim, la 168 de ani de la moartea lui, în același exil moral.
Până atunci, vom continua să ridicăm statui reformatorilor morți și să ne temem de cei vii.
Vom confunda liniștea cu dreptatea și ordinea cu frica.
Și vom privi, mereu, către istorie ca spre o oglindă în care chipul domnitorului se amestecă cu al nostru – obosit, sceptic, dar încă viu, ca o rugăciune neterminată.
Leave a Reply